Blabla sau nu chiar

Fiecare călătorie cu pasageri luați prin blablacar este intrarea într-o lume distinctă. Ultima dată am luat cu noi o doamnă din Mangalia care a vorbit la telefon tot timpul drumului. Dădea sfaturi şi oferea sprijin cunoscuților cu care vorbea, îi salva pe toți, nu aveau de ales. Intr-o altă călătorie am avut pasageri un tânăr musician turc şi prietena lui. Am ascultat tot drumul compozițiile lui foarte frumoase si Metallica în concert simfonic. Cu altă ocazie, am avut un cuplu care-şi petrecuse weekendul pe o plajă pustie şi am aflat despre cum se poate face caiac în România. Au mai fost 2 pasageri, mamă şi fiu, români de origine tătară, doamna de aproximativ 50 de ani, ne povestea cât regretă că nu s-a despărțit până acum de soțul său, că acum e prea târziu. Au fost şi călătorii în linişte, şi am apreciat asta.

Cea mai memorabilă însă a fost călătoria cu un bărbat în jur de 40 de ani şi fiul său de 6 ani. Conversația s-a închegat de la sine, s-a vorbit despre maşini, despre cum Vama Veche nu mai e ce-a fost, despre casele construite pe plajă, distruse de vânt, etc. Discuția era naturală, nimeni nu făcea un efort să zică ceva pentru a umple spațiul. Nu ştiu cum s-a ajuns la fraza aproximativă, rostită de pasagerul nostru:“ Sunt aşa rare momentele în care poți să comunici cu adevărat într-un cuplu. In loc să spună cum se simt, de obicei femeile se retrag în minte, au preocupări intelectuale, caută explicații, iar bărbații se refugiază în corp, caută plăcerea strict sexuală”.

Opa, da, o minge frumos ridicată la fileu, aşa pasageri să tot ai. Blablacar ar trebui să-şi schimbe numele. Am continuat discuția pe acel fir, însă am rămas şi după terminarea călătoriei cu nişte întrebări.

  1. De ce ne este aşa greu să ne comunicăm emoțiile?
  2. De ce femeile preferă să se refugieze în minte/interpretări, iar bărbații în corp/plăcere imediată?

Hai să luăm o situație ipotetică şi să vedem cum se conturează răspunsul la prima întrebare. Doamna Bla şi domnul Bla sunt invitați la o serată. Doamna Bla este uşor timidă, introvertă, domnul Bla este extravert, comunicativ. Pe parcursul serii, doamna Bla se simte tristă, nu-şi găseşte locul, în timp ce domnul Bla străluceşte în conversații, este ca peştele în apă.

Scenariul 1. In drum spre casă, doamna Bla izbucneşte: „ Ce idee proastă să mergem la serata asta. Nişte oameni superficiali, nu aveai ce să vorbeşti cu ei. Şi în plus te-ai holbat toată seara la sânii blondei pe care încercai s-o impresionezi cu teoriile tale”. Domnul Bla contraatacă sau se retrage, discuția escaladează şi fiecare îşi petrece seara fie singur,  – doamna Bla se autolinişteşte cu teoriile sale despre bărbații care nu înțeleg femeile, iar domnul Bla urmărind pe ascuns un video porno şi masturbându-se -, fie împreună, dar distanți şi convenționali, deci un alt fel de singuri. Un veritabil blabla de comunicare.

Scenariul 2. In drum spre casă, doamna Bla spune: „M-am simțit tristă în seara asta. Nu m-am putut integra. Aş avea nevoie ca data viitoare să stăm mai mult împreună când ieşim, ştii, sunt mai timida, îmi e mai greu să încheg o discuție. Poți să mă ții în brațe acum, te rog?” Foarte probabil, lucrurile vor lua o altă turnură în acest cuplu în această seară, evident şi în funcție de reacția domnului Bla.

Diferența între cele 2 scenarii consță în cât de mult ne acceptăm emoțiile şi ne permitem să le comunicăm celuilalt: partener de cuplu/prieten, etc.

Dacă imi sunt familiare emoțiile de bază: tristețea, bucuria, furia, frica, surpriza, şi le accept ca parte din experiența mea umană cea mai profundă, atunci le şi pot comunica, fără teama că aş putea fi respins pentru asta. Pe lângă clişeele sociale ( „Unui bărbat adevărat nu ii e frică niciodată”, „Bărbatul adevărat nu-şi arată emoțiile”, „ Bărbaților nu le plac femeile smiorcăite, care se plâng”), moştenim atitudinea părinților față de emoții.

O mamă care nu-şi acceptă copilul când e trist, furios sau cu temeri, şi încearcă să îl înveselească sau să îi schimbe starea, îi comunică de fapt acestuia că nu este in regulă să simți tristețe, furie sau frică, ea însăşi neputandu-le accepta la ea. Copilul devine un adult ( doamna Bla din scenariul 1 să zicem) care nu-şi recunoaşte tristețea şi consideră că e în neregulă, e inadecvat să i-o comunice domnului Bla.

Până când nu vor face acest travaliu complex al acceptării emoțiilor si vulnerabilităților proprii, şi comunicării lor celuilalt, Scenariul 2 este o utopie, iar intimitatea în cuplu este blabla.

Intimitatea în doi, fie in cadrul unui cuplu, prietenii, familii este bazată pe emoții. Pe recunoaşterea lor şi comunicarea acestora celuilalt.

Iti propun atelierul de mai jos ca o incursiune in explorarea capacitatii proprii de a fi in intimitate.

https://www.facebook.com/events/235274047288947/

Răspunsul la a doua întrebare (De ce femeile preferă să se refugieze în minte/interpretări, iar bărbații în corp/plăcere imediată?) il conturez în postarea viitoare. Aştept cu mare curiozitate şi părerea ta până atunci