Cea mai buna cafea

Cum ar fi sã mã întâlnesc cu mine de 20 de ani şi sã petrec o orã la o cafea bunã?

Eu sã ştiu cã sunt eu, ea sã nu ştie.

Aş simţi cred imboldul de a-i da nişte sfaturi, pentru ca sã facã mai bine decât mine. Dar nu ar avea cum, ea sunt eu.

Şi pentru cã oricum nu ar fi prea mult timp de vorbã, aş lua-o în braţe strâns câteva secunde, apoi aş întreba-o despre top 3 momente cele mai speciale din viaţa ei, ca intensitate a bucuriei şi emoţiei ( top 3 ca sã creadã cã existã anumite calcule…)

Am explora emoţia şi bucuria, am vorbi şi despre suferinţã dacã trebuie, de sine stãtãtoare.

Aş sta lângã ea, i-aş mirosi parfumul, i-aş atinge pãrul şi braţele, m-aş uita la ea cu tot dragul şi aş rãmâne aşa pânã când ea simte şi acceptã asta, ea adicã eu.

Cea mai tare cafea.

A cere ajutor, un semn de forţã

Cu toţii trecem uneori prin cel puţin câteva din perioadele dificile, o despãrţire, decesul cuiva drag, o îmbolnãvire bruscã, un eşec profesional şi atâtea altele, cãci aşa este scriptul, şi cu calde, şi cu reci.

Sunt situaţii în care intrãm complet nepregãtiţi, pentru cã nu am fi putut fi pregãtiţi înainte teoretic.

Este un semn de mãiestrie personalã, în sensul trãirii vieţii într-un anume contact cu Sinele, un monolog de genul „ok, probabil aş putea, dar de data asta prefer sã nu trec printr-o altfel de experienţã singur. Am nevoie de ajutor şi o sã îl caut. Ştiu cã îl merit.„

Poate fi o pledoarie pentru terapie, însã e mai mult de atât.

Dificultatea pe care o avem uneori de a cere ajutor este realã şi poate avea rãdãcini adânci. Una este teama de respingere.

Dacã în perioadele în care am avut nevoie de ajutor ( cu precãdere cele din prima copilãrie, dar nu numai), l-am primit în forme intermitente, nesãnãtoase sau de-a dreptul toxice, am învãţat sã considerãm nevoia de ajutor şi solicitarea lui, ca pe-o suferinţã suplimentarã, şi o asociem la nivel inconştient cu respingerea.

A cere ajutor implicã vulnerabilitate, unica formã de a intra în contact cu Celãlalt, contact atât de vital pe perioadele „reci„.

In funcţie de „gradul de îngheţ„, ajutorul poate fi cerut persoanelor apropiate, unei persoane care a experimentat ceva similar, unui terapeut, duhovnic, coleg, etc. Sunt situaţii în care e nevoie de cât de mult sprijin se poate cere, uneori de la mai multe persoane.

Ce conteazã este calitatea relaţiei cu Celãlalt, cât de bine mã simt ascultat, înţeles, respectat. Şi mai ales, cât mã las sã mã deschid.

Se danseazã în doi.

Vestea bunã este cã odatã luatã intern decizia solicitãrii de ajutor, persoana de obicei simte acea calitate a relaţiei în care are nevoie sã rãmânã pe perioada dificilã, şi se îndreaptã spre acea persoanã.

Cele mai mari suferinţe vin din trãirea unor perioade dificile ale vieţii, singuri, fãrã sprijin emoţional.

Şi da, se poate, dar din nou? Şi cu acest preţ?

Si într-un mod paradoxal, solicitarea de ajutor reprezintã un semn de mare forţã.

Imi vin în minte cuvintele lui Gabor Mate, medic, interesat de aria adictiilor, si un fin analist al psihicului uman. „Siguranţa nu este absenţa pericolului, ci prezenţa Conexiunii.„

Recomand unul dintre filmele sale emblematice pe aceastã temã.