Spui ‚da’ când vrei să spui ‚da’ şi ‚nu’ când vrei să spui ‚nu’? Da sau nu? :)

A pune limite sănătoase în relații înseamnă a spune „nu” când vrei să spui „nu”, a spune „da” când vrei sa spui „da”, şi a simți nu-ul sau da-ul profund în întreaga ființă: senzații, emoții, gânduri. Bineînțeles sunt multe nuanțe aici, ex. cum spui ‚nu’ sau ‚da’, ce spui după ‚nu’ sau ‚da’, când spui ‚nu’ sau ‚da’ sau preferi să taci, etc, dar de dragul argumentului mai larg, nu mă refer la ele acum.  

A pune limite sănătoase în relații înseamnă a fi autentic, a simți de unde până unde eşti tu, a şti de unde până unde e celălalt, şi a negocia de unde până unde putem fi împreună.

A fi autentic = a pune limite sănătoase = a fi împlinit în relații

Frumos şi clar, dar de ce ne este aşa greu cu aceste limite, şi de mult ori ne simțim neînțeleşi de celălalt, deşi ne dorim aşa mult contrariul? In fond toți ne dorim relații în care să fim văzuți, înțeleşi şi respectați, iubiți.

Răspunsul stă în calitatea relației cu propria persoană care apoi se extrapolează în relația cu celălalt. Omul este ființă socială: este consituit genetic pentru a fi în relații, nu rezistă mental, emoțional, social, fără. Calitatea relației cu propria persoană reflectă calitatea relațiilor sale.

De exemplu: vineri seara mă simt obosită, mă dor picioarele şi am nevoie să ma odihnesc, după o săptămână plină. O prietenă mă invită la un party. Nu-mi ascult corpul şi merg la petrecere, de teama că prietena s-ar putea supăra. Seara voi sta fără chef şi obosită şi probabil ulterior o sa simt resentimente fată de prietena mea pentru că simt că nu m-ar înțelege. Astfel am încălcat limitele cu propria persoană ( nu mi-am ascultat nevoile de odihnă ) şi cu prietena mea pentru că am spus ‚da’ la ceva ce simțeam ‚nu’. Un răspuns matur ar fi :”Draga mea, sunt foarte obosită şi chiar dacă îmi doresc asta foarte mult, nu pot veni. Am nevoie de somn. Sigur o să fie fain, să-mi trimiți poze. Noi când ai vrea să ne vedem la o cafea?”. In acest fel, îmi respect corpul şi-mi respect prietenia, asigurând-o pe prietenă de dorința de a o revedea şi de apreciere.

Alt exemplu: mă simt îngrijorat şi stresat după un meeting la birou. Ajung acasă nervos, soția îmi spune că vrea să mergem la un film cu multe Oscaruri. Ii răspund pe un ton iritat, ea îmi spune că o neglijez şi discuția degenerează spre ceartă şi o seară ratate. O variantă ar fi să-mi recunosc limitele ( sunt obosit, am nevoie să mă relaxez) şi i le comunic şi soției astfel ca aceasta sa nu se simtă respinsă şi neglijată: „ Draga mea, am avut o zi grea. Am nevoie să mă odihnesc. Nu pot merge la film, îmi pare rău, însă mergem sigur, cât mai curând. Vrei să mă ții în brațe, te rog?”

 

E adevărat că în realitate, relațiile pot găzdui situații mult mai dificile decât refuzul la un party sau o îngrijorare, şi tocmai de aceea este crucial să ne recunoaştem limitele pentru noi şi apoi să le comunicăm celuilalt pentru a atinge intimitatea cu respect şi grijă, în funcție de limitele celuilalt.

Pentru că în final toţi ne dorim relaţii care să ne îmbogăţească, nu să ne anihileze. O viaţă împlinită înseamnă relaţii care ne îmbogăţesc.
Iar construirea unor relaţii care ne împlinesc înseamnă o artă care se învaţă şi se perfecţionează continuu.

Dacă te interesează perfecţionarea acestei arte, te invit la două evenimente:

  1. conferința interactivă cu tema : Cum punem limite sănătoase în relații: susținută pe 19 ianuarie ( link mai jos) pentru a te familiariza cu aspectele teoretice, importanța crucială a stabilirii de limite în relații, şi cu situații variate experimentate de participanți.https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

 

  1. atelierul terapeutic cu aceeaşi temă ( 8 si 9 februarie) , în care se vor lucra mai în profunzime aspectele stabilirii de limite sănătoase în relaţii. Vezi linkul mai jos.
    https://www.facebook.com/events/328423987971609/

www.timpsicontratimp.ro

Aştept cu interes părerile tale pe blog şi la lucia@timpsicontratimp.ro

 

Străbunicul meu Moromete

Marin Preda este scriitorul meu român preferat. Poate şi pentru că am locuit atât geografic, cât şi simbolic în acelaşi spațiu, câmpia Teleormanului ( Vlaşca în vremea lui), dar în mod cert pentru felul în care rezonează în mine emoțiile transmise de cuvintele sale. Actorul care l-a personificat pe Niculae în Moromeții I a terminat acelaşi liceu cu mine 3 ani mai devreme, deci am fost colegi 1 an şi îmi amintesc felul misterios şi respectuos în care vorbeam despre el, împreună cu prietenii mei din clasă.

Am văzut Moromeții I de cel puțin 10 ori şi nu aveam deci cum să ratez Moromeții II.

Am mers însă la premieră cu inima uşor îndoită de teama că ar putea strica în vreun fel amprenta afectivă a primului film. Asta nu s-a întâmplat, ci dimpotrivă, însă am plecat din sală cu inima grea şi capul mare, senzație care m-a însoțit câteva zile după. Am realizat că la fel mă simțeam de fiecare dată când vedeam Moromeții I, însă nu îmi puteam explica starea.

Ce crezi că m-a atins aşa mult?

Sărăcia familiei lui Ilie Moromete? Schimbarea regimului cu tot ce ştiam că urma după instaurarea comunismului? Supărarea lui Niculae că nu putea merge la şcoală? Conflictele din familia lor? Nedreptățile sociale din sat?

Prea puțin din toate astea. Ce m-a atins profund a fost însingurarea lor extremă, incapacitatea de a-şi comunica felul în care se simt unul altuia. Niciun personaj din film nu-şi putea deschide sufletul, nu-şi putea împărtăşi emoțiile, şi probabil majoritatea nici nu le conştientizau pentru ei înşişi. 

Imi păreau toți lighioane din pădure cu înfățişare de om, cu limbaj şi abilități cognitive superioare, însă atât de răniți, încât interacțiunea dintre ei lua forma atacului, fugii sau înghețării în durere.

Ți-l imaginezi pe Moromete adunându-şi familia în jurul cinei, spunându-le : „ Măi oameni buni, lucrurile nu stau bine deloc. Sunt îngrijorat de cum o să ieşim din iarnă. Atâta timp cât suntem uniți însă, nu am nicio îndoială ca vom găsi o soluție. Hai să spună fiecare acum ce idei aveți despre asta”.

Nici eu.

Moromete avea în jur de 50 de ani in 1945, deci mi-ar fi putut fi străbunic. Ca să continui jocul identificării, aş presupune că Ilinca, fiica Catrinei, ar fi fost bunica. Ea ar fi trăit în sat, în Siliştea Gumeşti, s-ar fi măritat într-un sistem patriarhal rigid şi ar fi avut-o pe mama, pe care ar fi crescut-o cu toate carențele emoționale cu care ea însăşi a fost crescută. Mama pleacă la oraş, trăieşte in comunism, şi la lipsurile ei emoționale, se adaugă secretomania specifică regimului, vremea decrețeilor cu avorturi ilegale si periculoase despre care nu poate vorbi cu nimeni, şi altele şi altele.

Mă naşte pe mine, eu preiau stările şi emoțiile ei ( asta face orice copil fără excepție ), si parcurg un drum lung, uneori perceput ca fără ieşire, uneori perceput extrem de dureros, de la stadiul de animal rănit la stadiul de persoană cu emoții care poate oferi şi caută apropierea.

Şi drumul mă duce spre data de 5 noiembrie la Sala Palatului sa văd premiera filmului Moromeții II.

Mă întreb cum ar privi strabunicul meu Moromete, bunica Ilinca si mama următoarea secvență a filmului meu propriu: Lucia ieşind de la filmul lor, ținându-şi prietenul de mână spunând: „ Mă simt tristă dupa fimul ăsta, mă simt fragilă şi am nevoie să mă ții în brațe”, iar el răspunzâd : „Cum să nu, baby. Te iubesc, sunt cu tine.”

………………………………………….

Aş putea scrie ( şi o voi face) mult despre trauma de țară, despre trauma transgenerațională şi felul în care ne afectează pe toți, pe unii dintre noi fără să ştim. Şi mai ales despre procesul prin care trauma nu ne mai controlează viața, ci devine un film care mai rulează din când în când în noi, iar noi ştim că este un film.

Aş putea scrie un roman despre felul în care Moromeții  rezonează în mine.

Cum rezonează în tine?

Ma interesează să-mi scrii despre asta, o poți face fie pe blog, fie la lucia@timpsicontratimp.ro

Nu de alta, dar poate avem acelaşi străbunic şi nu ştim încă.

Când ai fost ultima dată în intimitate?

„Te-a satisfacut? E bun/a la pat?”” sunt întrebări pe care le aştepți de la interlocutor, legate de curiozitatea din titlu.

Multe persoane asociază intimitatea cu actul fizic, sexual. Sunt intim/ă cu tine dacă m-am dezbrăcat şi am avut un raport sexual. Iți ofer trupul meu, însă nu şi emoțiile mele, gândurile mele, fricile şi speranțele mele.

Ce sărăcire a acestui cuvânt, a acestei realități din spatele lui. Ce sărăcire a vieții, ce pierdere, ce singurătate…

Este poate cea mai importantă întrebare pe care o cunosc, dacă imi reprezint intimitatea astfel: capacitatea de a fi prezentă într-o relație ( de cuplu, familie, prietenie, etc), de a îl primi pe celălalt în viața mea, de a-mi cunoaşte si exprima vulnerabilitățile, de a avea încredere că celălalt, de care simt să mă apropii mai mult, nu mă va răni ( aşa cum mi s-a întâmplat în trecut, mie şi oricui citeşte acest post, fără excepție), şi de a avea încredere că dacă se va întâmpla din nou, mă voi ridica singură sau cu ajutorul celor apropiați.

A fi intim cu cineva în această accepțiune este cea mai profundă dovadă de maturitate. Mă cunosc, îmi ştiu durerile, punctele vulnerabile ( face parte din experienta de viață pe planeta Pământ), dar nu fug de ele. Vin în întimpinarea ta ( partener de cuplu, prieten), dacă simt acest imbold, şi aleg să am o relație cu tine. Cu cât mai intimă relația, cu atât mai bogată sunt eu. Maturitatea constă în întelegerea faptului că cea mai valoroasă existență este cea cu relații de profundă intimitate.

A fi intim cu cineva în această accepțiune este cea mai profundă dovadă de spiritualitate. Sunt în contact cu partea de suferință din mine şi asta mă apropie de suferința ta. Dacă reuşim să înțelegem această parte întunecată, unul altuia, adică reuşim sa ne apropiem eu de pe Crucea mea cu tine pe Crucea ta, atunci ne va fi accesibil şi raiul. Ne vom arăta raiul unul altuia, îl vom simți în spațiul dintre noi. Am avut mereu o neîncredere în maeştii de tot felul care se hrănesc cu un bob de orez pe zi, îşi exersează atenția, usucă prosoape ude pe propriul corp şi sparg cărămizi cu puterea minții. Nu mă convinge nimic de spiritualitatea lor, mai mult decât felul in care susțin o relație umană, de egalitate. E mult mai uşor sa fii maestru, distant, atotştiutot şi condescendent, decât să ai relație de intimitate.

Când ai o astfel de relație de intimitate ( de prietenie, cuplu, familie, terapeutică, etc), uşor uşor toate celelalte relații relevante din viața ta devin intime. Intimitatea se propagă.

De multe ori, sunt motive inconştiente care ne împiedică să o accesăm. Este un TED Talk foarte valoros pe această temă, pe care il adaug aici:

https://www.youtube.com/watch?v=ajJQtm-wCZc

Pe final, îți lansez invitația de a transmite azi un mesaj de recunoştință persoanei/persoanelor cu care te simți intim/ă. Eu o sa scriu in mesajul meu : „asa, din senin” si voi adăuga acel sticker din messenger cu cele 2 creaturi, una roşie, alta albastră, care se îmbrățişează.

“Out beyond ideas of wrongdoing and rightdoing there is a field. I’ll meet you there. When the soul lies down in that grass, the world is too full to talk about.” Rumi