Un dar foarte prețios

pe care mi-l oferă cei apropiați este setarea de limite în relația cu mine şi comunicarea felului în care ele sunt sau nu respectate. Astfel voi şti când am sărit calul şi cum revin cu picioarele pe pământ. Sunt atentă însă în acelaşi timp şi la cum respectă celălalt limitele mele.

Dacă o prietenă îmi spune, după o lună fără să vorbim: „In ultimul timp, nu ai dat niciun semn de viață, totul bine?”, este clar că am încălcat o limită. Mă voi gândi dacă am avut motive obiective pentru asta (perioada foarte ocupată, etc) sau este ceva în relația noastră ce ar trebui clarificat. Si oricare ar fi cauza, m-aş grăbi să i-o comunic.

Dacă însă îmi spune mama „In ultimul timp, nu ai dat niciun semn de viață, ce s-a întâmplat?”, iar ultimul timp a fost acum 4 zile, nu m-aş gândi însă prea mult. I-aş spune respectuos că acum am simțit să o sun şi că dacă ea ar fi dorit asta mai devreme, putea oricând să o facă.

( pentru părinți e foarte greu uneori să accepte că fiica sau fiul nu mai au nevoie la vârsta adultă de sfaturi si supraprotecție. Pentru părinți e foarte greu uneori să accepte că noi suntem diferiți şi avem nevoie să ne asumăm viața care ni se pare nouă că merită efortul şi rezultatele)

Dacă partenerul meu îmi spune: „Ai fost aprigă în discuția de aseară, te-ai cam aprins”, este clar că am încălcat o limită. Vom analiza împreună situația cu capul cât mai limpede, şi cel mai probabil îmi voi cere iertare pentru reacția exagerată.

Dacă însă îmi spune tata: „Ai fost aprigă în discuția de aseară, te-ai cam aprins”, iar discuția a însemnat argumentele lui în a mă convinge să-mi iau un anumit tip de maşină şi comunicarea mea repetată că deja am hotărât altfel, atunci probabil că el încalcă nişte limite.

( pentru părinți e foarte greu uneori să accepte că nu pot comanda fericirea pentru copiii lor adulți. Pentru părinți e foarte greu uneori să accepte că nu-şi pot feri copiii de eşecuri. Pentru părinți e foarte greu uneori să accepte că odată cu creşterea copiilor, ei îmbătrânesc şi se apropie de moarte).

Ce limite pun în ce relații şi cum le respect, pe ale mele şi pe ale celuilalt? Cum mă asigur că nu rămân lucruri sub preş, nevorbite şi care dau naştere resentimentelor?

Cum pun limite în relațiile cu părinții, unul dintre cele mai provocatoare demersuri pe lumea asta J?

Te invit să explorăm împreună aceste aspecte importante ale relațiilor noastre la evenimentul de sâmbătă: https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

Pentru că setarea unor limite înseamnă relații mai împlinite şi o viață mai frumoasă.

Aştept părerile şi intrebările tale la lucia@timpsicontratimp.ro

Zborul, cu neputință în afara gravitației

“Despre limită”, capodopera lui Liiceanu, o recomand oricui. La finalul ei, eşti mai uman, în sensul în care te simți în siguranță să-ți recunoşti fragilitatea şi forța care rezultă din acceptarea ei. Câteva fragmente din ea poți citi aici: http://www.poezie.ro/index.php/essay/37167/index.html

Liiceanu vorbeşte despre fondul intim străin, adică tot ce înseamnă “eu”, în sensul cel mai intim, dar pe care nu l-am hotărât eu pentru mine, îmi este deci străin: rasa, sexul, țara, părinții, epoca, religia în care cresc, cultura, profesorii, colegii, etc.  De aceea fondul intim străin.

Şi cred cu tărie că cel mai frumos lucru pe care îl pot face pe această planetă în această viață cu mine însămi este să-mi împrietenesc intimitatea cu stranietatea. Adică nevoia bazală, profund umană de apropiere emoțională, cu necunoscutul din mine, uneori neprietenos. Dacă eu le împrietenesc, îi voi ajuta şi pe ceilalți să o facă cu mine.

Apoi, ca într-o oglindă, de parcă aşa ar fi făcută lumea, voi atrage oameni interesați şi ei de împrietenirea celor 2 părți din ei: intimitatea şi stranietarea. Aceste relații sunt cele mai frumoase şi oricât efort e necesar, e justificat cu vârf şi îndesat. Aceasta e sarea pămantului.

Filosofie, poezie, frumos, dar cam sterp. Hai să trecem spre lucruri concrete.

Să zicem că ai o mamă posesivă, care are nevoie să te influențeze în orice decizie, inclusiv la vârta adultă. Este o parte din fondul tău străin, nu ai ales asta. O vreme chiar e posibil să nu fii conştient de acest lucru. Când însă devine prea împovărâtor, vei începe procesul cel mai greu cunsocut de om. Imprietenirea nevoii de apropiere, de intimitate emoțională, cu stranietatea, cu ce nu ai putut alege.

In cazul nostru, vei începe să pui limite în relația cu mama, în scopul construirii unei relații împlinite cu tine şi cu ea ( atât cât depinde de tine).

Vei înțelege în acest proces că e foarte posibil să fi împrumutat din posesivitatea ei, sau opusul. Opusul este să fii alergic la intimitate ( când simți o persoană că se apropie prea mult de tine, cum face mama, te retragi big time). Aceste “achiziții’ nedorite apar în relațiile apropiate şi pot crea mari necazuri.

Aceste achiziții, această vulnerabilitate este acum a mea. Este fondul meu intim. Ceva ce cunosc bine şi vreau să transform. Probabil nu o voi transforma integral, dar o cunosc şi o accept. Si în relațiile cu cei apropiați o afirm şi le cer sprijinul. Aşa cum fac şi eu cu vulnerabilitatea lor, pentru că au şi ei una două, ce credeai?

Libertatea nu are sens decât în conditiile existenței limitei, asa cum zborul nu are sens in afara gravitatiei, spune Liiceanu.

Si acum, spațiul publicitar:

Te invit la un eveniment despre limite, vulnerabilitate, libertate, relații împlinite şi cea mai mare victorie a omului: asumarea fondului intim străin cu bucurie şi recunoştință. https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

Inscrierile se fac la lucia@timpsicontratimp.ro

Te aştept cu drag!

Să avem un Eros puternic în 2019!

M-au amuzat imaginile cu 2019, care scris invers, aduce a „Eros”, şi în acelaşi timp m-au făcut să mă gândesc.

Am simțit o forță în aceste gânduri, un soi de Eros deci, şi le aştern aici în tihnă.

Cunoscut mai degrabă ca zeu grec al iubirii, Eros aducea dragostea printre zei şi muritori, cu o înțepătură de săgeată.

Mă voi referi aici la Eros ca forță a vieții, în accepțiune psihanalitică, opusă lui Thanatos, forța morții.

Eros ca forță a vieții. Cum o detectezi în tine? Gândeşte-te la cea mai dificilă perioadă prin care ai trecut, la cum te simțeai atunci, la cum gândeai atunci, cum te comportai atunci. Ia-ți câteva minute pentru asta.

Apoi gândeşte-te cum ai reuşit să o depăşeşti.

Ce din tine te-a condus spre trecerea prin ea şi ieşirea din ea spre ceva mai bun, este forța ta vitală. Lucrul de care te simți cel mai mândru în privința propriei persoane.

Poate fi capacitatea de introspecție, poate fi stoicismul, poate fi capacitatea de a avea relații apropiate ( de exemplu prietenii care se cern mai ales în momente dificile), poate fi încrederea, răbdarea, poate fi capacitatea de a ierta, de a căuta adevărul, dorința de autocunoaştere, sau pur şi simplu dragostea adâncă de a trăi cât mai profund această experiență în care te-ai trezit într-o zi sau într-o noapte, fără să fii întrebat, această experiență cu de toate, numită viață, un all inclusive cum s-ar zice.

Care este forța ta vitală? Ai numit-o?

Dacă da, pune-o la treabă în 2019. Te pune şi ea la treabă fără să ştii uneori, în sensul că este atât de puternică încât acționează de multe ori pe căi proprii.

Sunt sigură că ți-ai conturat câteva planuri pentru 2019. Care sunt ele?

Eu le văd pe ale mele împărțite în 2 categorii: externe şi interne. Dintre cele externe: profesionale, materiale, financiare, etc. Cele interne se referă la dobândirea şi şlefuirea unor atribute personale în scopul unei relaționări cât mai împlinite cu mine şi cu ceilalți.

Concret, un plan intern pentru 2019 este creşterea asertivității, iar pentru asta îmi voi folosi forța vitală, respectiv dorința de autocunoaştere.

Datorită acestei dorințe, îmi cunosc destul de bine lumina şi umbra şi tot datorită ei, ştiu de existența punctelor oarbe. Astfel îmi va fi mai uşor să fiu asertivă, adică să comunic respectându-mi nevoile şi interlocutorul şi în acelaşi timp să fiu curioasă de poziția lui, care mă poate ajuta să-mi cunosc punctele oarbe.

Tu ce planuri ai in 2019? Care sunt cele interne? Care sunt cele externe?

În special pentru cele interne, cum te va ajuta forța ta vitală?

În cele interne sunt incluse abilități pentru o mai bună capacitate de a relaționa, în familie, cuplu, prietenii, legături sociale?

Dacă da, te invit să arunci o privire peste evenimentul de mai jos, care va aborda o condiție esențială pentru o relație armonioasă. https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

Aştept cu curiozitate gândurile tale la lucia@timpsicontratimp.ro sau in comentarii la acest post.

Să avem un Eros putenic în 2019! J

Cea mai atrăgătoare persoană din lume

Este persoana cu care vrei să-ți petreci mult timp, pe care vrei să o simți aproape, cu care vrei să fii prieten/ă.  O simți onestă, fermă şi relaxată în acelaşi timp. Este prezentă în conversație, vorbeşte dintr-un spațiu de claritate. Poate întreține uşor o discuție despre vreme, dar merge şi în profunzime în caz de vremuri tulburi.
Când este obosită sau preocupată cu alte lucruri, îți spune că nu poate fi cu tine 100%.

Iți spune ‚nu’ într-un fel în care nu te simți refuzat sau respins. Iți spune ‚da’ într-un fel susținător.

Te caută şi iți cere sprijinul când are nevoie, şi o face în mod natural, ca şi cum i s-ar cuveni, iar tu înveți despre cât de natural este să ceri ajutorul celor apropiați.

Iți întâmpină umbra cu toate luminile ei aprinse si i-ar placea sa faci la fel.

In prezența ei, nu trebuie să faci eforturi de a merita să fii plăcut/ă, nu trebuie să faci eforturi punct.

In prezența ei, simți o altfel de organizare a aerului, a vorbelor, a bucuriei, a tristeții. Ii simți prezența bine conturată şi ai încredere că limitele ei te ajută să-ți simti limitele tale.

Cea mai atrăgătoare personă din lume face ca tăcerile împreună să nu fie pauze stânjenitoare, ci spații vii.

Pentru mine, ea este persoana care îşi simte limitele, în termeni de simț al propriei persoane, ( emoții, stări, credințe, nevoi, resurse, dorințe, etc), se simte vie şi împăcată cu ele şi trăieşte în lume în contact permanent cu ele.

Am fost în ‚zona’ cu limite vagi, neclare. Dacă ai văzut filmul Călăuza lui Tarkovski, dacă ai fost acolo sau încă eşti, ştii cum e. Lipicios şi greu, aşa ca între noroaie mişcătoare.

‚Zona’ cu limite clare în care păşesc acum ( şi evident mă mai împiedic din când în când  ), este spațiul în care profesorul şi poetul din ‚Călăuza’sunt întrebați care este dorința lor cea mai arzătoare.

Deja în această zonă, întrebarea nu mai are răspuns, răspunsul este drumul făcut.

Te invit să facem împreună câțiva paşi pe acest drum, la întâlnirea cu tema „ Cum punem limite sănătoase în relații”,  din 19 ianuarie.

Detalii găseşti înlinkul de mai jos. https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

Pentru întrebări şi înscrieri: lucia@timpsicontratimp.ro

Spui ‚da’ când vrei să spui ‚da’ şi ‚nu’ când vrei să spui ‚nu’? Da sau nu? :)

A pune limite sănătoase în relații înseamnă a spune „nu” când vrei să spui „nu”, a spune „da” când vrei sa spui „da”, şi a simți nu-ul sau da-ul profund în întreaga ființă: senzații, emoții, gânduri. Bineînțeles sunt multe nuanțe aici, ex. cum spui ‚nu’ sau ‚da’, ce spui după ‚nu’ sau ‚da’, când spui ‚nu’ sau ‚da’ sau preferi să taci, etc, dar de dragul argumentului mai larg, nu mă refer la ele acum.  

A pune limite sănătoase în relații înseamnă a fi autentic, a simți de unde până unde eşti tu, a şti de unde până unde e celălalt, şi a negocia de unde până unde putem fi împreună.

A fi autentic = a pune limite sănătoase = a fi împlinit în relații

Frumos şi clar, dar de ce ne este aşa greu cu aceste limite, şi de mult ori ne simțim neînțeleşi de celălalt, deşi ne dorim aşa mult contrariul? In fond toți ne dorim relații în care să fim văzuți, înțeleşi şi respectați, iubiți.

Răspunsul stă în calitatea relației cu propria persoană care apoi se extrapolează în relația cu celălalt. Omul este ființă socială: este consituit genetic pentru a fi în relații, nu rezistă mental, emoțional, social, fără. Calitatea relației cu propria persoană reflectă calitatea relațiilor sale.

De exemplu: vineri seara mă simt obosită, mă dor picioarele şi am nevoie să ma odihnesc, după o săptămână plină. O prietenă mă invită la un party. Nu-mi ascult corpul şi merg la petrecere, de teama că prietena s-ar putea supăra. Seara voi sta fără chef şi obosită şi probabil ulterior o sa simt resentimente fată de prietena mea pentru că simt că nu m-ar înțelege. Astfel am încălcat limitele cu propria persoană ( nu mi-am ascultat nevoile de odihnă ) şi cu prietena mea pentru că am spus ‚da’ la ceva ce simțeam ‚nu’. Un răspuns matur ar fi :”Draga mea, sunt foarte obosită şi chiar dacă îmi doresc asta foarte mult, nu pot veni. Am nevoie de somn. Sigur o să fie fain, să-mi trimiți poze. Noi când ai vrea să ne vedem la o cafea?”. In acest fel, îmi respect corpul şi-mi respect prietenia, asigurând-o pe prietenă de dorința de a o revedea şi de apreciere.

Alt exemplu: mă simt îngrijorat şi stresat după un meeting la birou. Ajung acasă nervos, soția îmi spune că vrea să mergem la un film cu multe Oscaruri. Ii răspund pe un ton iritat, ea îmi spune că o neglijez şi discuția degenerează spre ceartă şi o seară ratate. O variantă ar fi să-mi recunosc limitele ( sunt obosit, am nevoie să mă relaxez) şi i le comunic şi soției astfel ca aceasta sa nu se simtă respinsă şi neglijată: „ Draga mea, am avut o zi grea. Am nevoie să mă odihnesc. Nu pot merge la film, îmi pare rău, însă mergem sigur, cât mai curând. Vrei să mă ții în brațe, te rog?”

 

E adevărat că în realitate, relațiile pot găzdui situații mult mai dificile decât refuzul la un party sau o îngrijorare, şi tocmai de aceea este crucial să ne recunoaştem limitele pentru noi şi apoi să le comunicăm celuilalt pentru a atinge intimitatea cu respect şi grijă, în funcție de limitele celuilalt.

Pentru că în final toţi ne dorim relaţii care să ne îmbogăţească, nu să ne anihileze. O viaţă împlinită înseamnă relaţii care ne îmbogăţesc.
Iar construirea unor relaţii care ne împlinesc înseamnă o artă care se învaţă şi se perfecţionează continuu.

Dacă te interesează perfecţionarea acestei arte, te invit la două evenimente:

  1. conferința interactivă cu tema : Cum punem limite sănătoase în relații: susținută pe 19 ianuarie ( link mai jos) pentru a te familiariza cu aspectele teoretice, importanța crucială a stabilirii de limite în relații, şi cu situații variate experimentate de participanți.https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

 

  1. atelierul terapeutic cu aceeaşi temă ( 8 si 9 februarie) , în care se vor lucra mai în profunzime aspectele stabilirii de limite sănătoase în relaţii. Vezi linkul mai jos.
    https://www.facebook.com/events/328423987971609/

www.timpsicontratimp.ro

Aştept cu interes părerile tale pe blog şi la lucia@timpsicontratimp.ro

 

Străbunicul meu Moromete

Marin Preda este scriitorul meu român preferat. Poate şi pentru că am locuit atât geografic, cât şi simbolic în acelaşi spațiu, câmpia Teleormanului ( Vlaşca în vremea lui), dar în mod cert pentru felul în care rezonează în mine emoțiile transmise de cuvintele sale. Actorul care l-a personificat pe Niculae în Moromeții I a terminat acelaşi liceu cu mine 3 ani mai devreme, deci am fost colegi 1 an şi îmi amintesc felul misterios şi respectuos în care vorbeam despre el, împreună cu prietenii mei din clasă.

Am văzut Moromeții I de cel puțin 10 ori şi nu aveam deci cum să ratez Moromeții II.

Am mers însă la premieră cu inima uşor îndoită de teama că ar putea strica în vreun fel amprenta afectivă a primului film. Asta nu s-a întâmplat, ci dimpotrivă, însă am plecat din sală cu inima grea şi capul mare, senzație care m-a însoțit câteva zile după. Am realizat că la fel mă simțeam de fiecare dată când vedeam Moromeții I, însă nu îmi puteam explica starea.

Ce crezi că m-a atins aşa mult?

Sărăcia familiei lui Ilie Moromete? Schimbarea regimului cu tot ce ştiam că urma după instaurarea comunismului? Supărarea lui Niculae că nu putea merge la şcoală? Conflictele din familia lor? Nedreptățile sociale din sat?

Prea puțin din toate astea. Ce m-a atins profund a fost însingurarea lor extremă, incapacitatea de a-şi comunica felul în care se simt unul altuia. Niciun personaj din film nu-şi putea deschide sufletul, nu-şi putea împărtăşi emoțiile, şi probabil majoritatea nici nu le conştientizau pentru ei înşişi. 

Imi păreau toți lighioane din pădure cu înfățişare de om, cu limbaj şi abilități cognitive superioare, însă atât de răniți, încât interacțiunea dintre ei lua forma atacului, fugii sau înghețării în durere.

Ți-l imaginezi pe Moromete adunându-şi familia în jurul cinei, spunându-le : „ Măi oameni buni, lucrurile nu stau bine deloc. Sunt îngrijorat de cum o să ieşim din iarnă. Atâta timp cât suntem uniți însă, nu am nicio îndoială ca vom găsi o soluție. Hai să spună fiecare acum ce idei aveți despre asta”.

Nici eu.

Moromete avea în jur de 50 de ani in 1945, deci mi-ar fi putut fi străbunic. Ca să continui jocul identificării, aş presupune că Ilinca, fiica Catrinei, ar fi fost bunica. Ea ar fi trăit în sat, în Siliştea Gumeşti, s-ar fi măritat într-un sistem patriarhal rigid şi ar fi avut-o pe mama, pe care ar fi crescut-o cu toate carențele emoționale cu care ea însăşi a fost crescută. Mama pleacă la oraş, trăieşte in comunism, şi la lipsurile ei emoționale, se adaugă secretomania specifică regimului, vremea decrețeilor cu avorturi ilegale si periculoase despre care nu poate vorbi cu nimeni, şi altele şi altele.

Mă naşte pe mine, eu preiau stările şi emoțiile ei ( asta face orice copil fără excepție ), si parcurg un drum lung, uneori perceput ca fără ieşire, uneori perceput extrem de dureros, de la stadiul de animal rănit la stadiul de persoană cu emoții care poate oferi şi caută apropierea.

Şi drumul mă duce spre data de 5 noiembrie la Sala Palatului sa văd premiera filmului Moromeții II.

Mă întreb cum ar privi strabunicul meu Moromete, bunica Ilinca si mama următoarea secvență a filmului meu propriu: Lucia ieşind de la filmul lor, ținându-şi prietenul de mână spunând: „ Mă simt tristă dupa fimul ăsta, mă simt fragilă şi am nevoie să mă ții în brațe”, iar el răspunzâd : „Cum să nu, baby. Te iubesc, sunt cu tine.”

………………………………………….

Aş putea scrie ( şi o voi face) mult despre trauma de țară, despre trauma transgenerațională şi felul în care ne afectează pe toți, pe unii dintre noi fără să ştim. Şi mai ales despre procesul prin care trauma nu ne mai controlează viața, ci devine un film care mai rulează din când în când în noi, iar noi ştim că este un film.

Aş putea scrie un roman despre felul în care Moromeții  rezonează în mine.

Cum rezonează în tine?

Ma interesează să-mi scrii despre asta, o poți face fie pe blog, fie la lucia@timpsicontratimp.ro

Nu de alta, dar poate avem acelaşi străbunic şi nu ştim încă.

Când ai fost ultima dată în intimitate?

„Te-a satisfacut? E bun/a la pat?”” sunt întrebări pe care le aştepți de la interlocutor, legate de curiozitatea din titlu.

Multe persoane asociază intimitatea cu actul fizic, sexual. Sunt intim/ă cu tine dacă m-am dezbrăcat şi am avut un raport sexual. Iți ofer trupul meu, însă nu şi emoțiile mele, gândurile mele, fricile şi speranțele mele.

Ce sărăcire a acestui cuvânt, a acestei realități din spatele lui. Ce sărăcire a vieții, ce pierdere, ce singurătate…

Este poate cea mai importantă întrebare pe care o cunosc, dacă imi reprezint intimitatea astfel: capacitatea de a fi prezentă într-o relație ( de cuplu, familie, prietenie, etc), de a îl primi pe celălalt în viața mea, de a-mi cunoaşte si exprima vulnerabilitățile, de a avea încredere că celălalt, de care simt să mă apropii mai mult, nu mă va răni ( aşa cum mi s-a întâmplat în trecut, mie şi oricui citeşte acest post, fără excepție), şi de a avea încredere că dacă se va întâmpla din nou, mă voi ridica singură sau cu ajutorul celor apropiați.

A fi intim cu cineva în această accepțiune este cea mai profundă dovadă de maturitate. Mă cunosc, îmi ştiu durerile, punctele vulnerabile ( face parte din experienta de viață pe planeta Pământ), dar nu fug de ele. Vin în întimpinarea ta ( partener de cuplu, prieten), dacă simt acest imbold, şi aleg să am o relație cu tine. Cu cât mai intimă relația, cu atât mai bogată sunt eu. Maturitatea constă în întelegerea faptului că cea mai valoroasă existență este cea cu relații de profundă intimitate.

A fi intim cu cineva în această accepțiune este cea mai profundă dovadă de spiritualitate. Sunt în contact cu partea de suferință din mine şi asta mă apropie de suferința ta. Dacă reuşim să înțelegem această parte întunecată, unul altuia, adică reuşim sa ne apropiem eu de pe Crucea mea cu tine pe Crucea ta, atunci ne va fi accesibil şi raiul. Ne vom arăta raiul unul altuia, îl vom simți în spațiul dintre noi. Am avut mereu o neîncredere în maeştii de tot felul care se hrănesc cu un bob de orez pe zi, îşi exersează atenția, usucă prosoape ude pe propriul corp şi sparg cărămizi cu puterea minții. Nu mă convinge nimic de spiritualitatea lor, mai mult decât felul in care susțin o relație umană, de egalitate. E mult mai uşor sa fii maestru, distant, atotştiutot şi condescendent, decât să ai relație de intimitate.

Când ai o astfel de relație de intimitate ( de prietenie, cuplu, familie, terapeutică, etc), uşor uşor toate celelalte relații relevante din viața ta devin intime. Intimitatea se propagă.

De multe ori, sunt motive inconştiente care ne împiedică să o accesăm. Este un TED Talk foarte valoros pe această temă, pe care il adaug aici:

https://www.youtube.com/watch?v=ajJQtm-wCZc

Pe final, îți lansez invitația de a transmite azi un mesaj de recunoştință persoanei/persoanelor cu care te simți intim/ă. Eu o sa scriu in mesajul meu : „asa, din senin” si voi adăuga acel sticker din messenger cu cele 2 creaturi, una roşie, alta albastră, care se îmbrățişează.

“Out beyond ideas of wrongdoing and rightdoing there is a field. I’ll meet you there. When the soul lies down in that grass, the world is too full to talk about.” Rumi