Curs de tango începători, pentru oameni şi extratereştri

V-am mai povestit de Pino4, extraterestrul care a apărut la milonga în decembrie şi cu care m-am împrietenit. De fapt, mi-a devenit foarte drag. Ca să n-o mai lungim, îl iubesc maxim.

Pino4 este foarte interesat de tango şi ia lecții cu mine, în fine, cu mâna mea dreaptă, el fiind atât de mic.

A fost aseară la milonga, poposeşte lângă reşoul de pe pistă şi se uită atent la dansatori. Zice că îl fascinează felul în care oamenii se adună, cunoscuți sau necunoscuți, dansează în cerc câteva ore şi apoi se desprind.

Ieri am avut lecție şi mi-a povestit că este o imagine similară cu felul în care el vede universul. Zicea ceva de energie, cercuri concentrice, culori şi sunete. M-a dus cu gândul la mandale. I-am arătat pe google câteva tipuri şi a ales-o pe asta, care curios sau nu, seamănă binişor cu prima imagine surprinsă cu Pino4 la milonga.

N-ai cum să nu-l iubeşti. Că e adevărat sau nu ce zice el, nici nu mai contează, e atâta bucurie şi calm în prezența lui, încât tind să cred tot ce spune.

Lecțiile de tango merg anevoios, cred că învață mai greu să danseze cu mâna mea, nu văd ce mari emoții ar putea ea declanşa în el.

In aprilie vine cu un grup de prieteni care vor şi ei să învețe tango. Tot atunci vom începe şi noi o grupă nouă, aşa că m-am gândit să-i combin, oameni şi extratereştri.

Nu ştiu exact settingul, dar mă voi consulta cu Pino4 şi vom găsi formula potrivită.

Aşa că îți lansez invitația: hai la cursuri de tango cu extratereştri. Dacă te crezi diferit de restul oamenilor, vei putea dansa cu extratereştri sau cu alți oameni, diferiți ca tine. Dacă te consideri normal ( te implor să-mi scrii şi mie ce înseamnă), vei dansa cu oameni normali ca tine.

De ce tango? Te aduce în corp, te relaxează, îți faci prieteni noi şi eşti îmbrățişat. Şi s-ar putea să ai şi nişte conversații tare frumoase cu ei.

Dacă ai prieteni normali sau care par de pe altă planetă şi ei, dă-le linkul de mai jos.

https://www.facebook.com/events/240341263513285/

Pe curand!

https://www.facebook.com/events/240341263513285/

Extraterestrul de la milonga

Ştiu ca nu l-ai observat, erai prea absorbit/ă de dans, însă am permisiunea lui să scriu despre discuțiile noastre.

A apărut prima oară în decembrie anul trecut. L-am văzut cum cobora din nava spațială sferică ( apare şi în fotografie în dreapta sus).

A levitat spre masa de DJ unde eu pregăteam o tandă de Tanturi. M-am speriat când l-am văzut, însă l-am crezut când m-a asigurat că este un extraterestru de treabă. Este mic şi auriu, cât o palmă. Vorbeşte o română cu accent portughez, zice că e atras de zona latino.

Redau mai jos o parte din discuția noastră. Pe el îl cheamă Pino4.

P: te rog să nu te sperii, sunt un extraterestru de treabă. Pot sta cu tine câteva minute?

L: ….eşti real sau mi se pare? ( cu vocea tremurată)

P: da, nu-ți fă griji, sunt real. Eram într-o călătorie pe la voi şi m-a atras vibrația asta necunoscută. Ce muzică este?

L: este muzică de tango. Iți place?

P: este ceva diferit…Şi de ce se mişcă oamenii lipiți unul de altul?

L: noi oamenii avem nevoie de îmbrățişare aşa cum avem nevoie de oxigen.

P: dar de ce trebuie să vă mişcați pentru asta, nu puteți sta pe loc?

L: ştii, când devenim adulți ni se pare penibil să cerem îmbrățişări, aşa că s-a inventat acest dans care a rezolvat problema. In plus, e mai plăcut să ne îmbrățişăm pe muzică.

P: de ce?

L: muzica şi versurile ne duc într-o stare în care ne accesăm emoțiile şi nu suntem singuri când facem asta.

P: ce sunt emoțiile?

L: emoțiile sunt ceea ce mă face umană, diferența dintre mine şi tine, felul în care eu percep realitatea.

P: nu înteleg…

L: nu poți înțelege asta cu rațiunea… hai să încerc să-ți explic atfel

P: sunt ochi şi urechi ( are tot câte 2 ca noi, doar că oleacă mai mari)

L: să zicem că noi devenim prieteni apropiați, eu voi simți bucurie şi încredere, apoi într-o zi îmi spui că pleci în altă galaxie, m-aş simți tristă, apoi nu mai dai un semn de viață cu lunile, m-aş simți respinsă. După o vreme revii, reparăm relația şi mă simt entuziasmată. Ințelegi mai bine acum?

P: nu s-ar întâmpla să nu mai vorbim pentru că am comunica telepatic.

L: eu îți explic ce s-ar întâmpla între oameni.

P: aş vrea să mă înveți tango, să pot întelege mai bine emoțiile voastre.

L: hai să încercăm şi vedem unde ajungem. Tu ce mă înveți?

P: o să fie o surpriză.

Am început lecțiile cu Pino4. Suntem deja la a 5-a. Invață repede şi se gândeşte să-si aducă un partener ( ei sunt androgini) de pe planeta lui. I-am zis să nu cumva să mă răpească, că nu le mai arăt tango, le arăt altceva, un dans oarecare, fără emoții.

Iți mai scriu despre el, începem să ne împrietenim.

Oricum, dacă te uiți mai atent la milonga de marți, s-ar putea să îl zăreşti. Stă lângă reşoul de pe pistă şi ii place teribil Fresedo. ( Mulțumesc Florin Fişcu pentru poză)

Un dar foarte prețios

pe care mi-l oferă cei apropiați este setarea de limite în relația cu mine şi comunicarea felului în care ele sunt sau nu respectate. Astfel voi şti când am sărit calul şi cum revin cu picioarele pe pământ. Sunt atentă însă în acelaşi timp şi la cum respectă celălalt limitele mele.

Dacă o prietenă îmi spune, după o lună fără să vorbim: „In ultimul timp, nu ai dat niciun semn de viață, totul bine?”, este clar că am încălcat o limită. Mă voi gândi dacă am avut motive obiective pentru asta (perioada foarte ocupată, etc) sau este ceva în relația noastră ce ar trebui clarificat. Si oricare ar fi cauza, m-aş grăbi să i-o comunic.

Dacă însă îmi spune mama „In ultimul timp, nu ai dat niciun semn de viață, ce s-a întâmplat?”, iar ultimul timp a fost acum 4 zile, nu m-aş gândi însă prea mult. I-aş spune respectuos că acum am simțit să o sun şi că dacă ea ar fi dorit asta mai devreme, putea oricând să o facă.

( pentru părinți e foarte greu uneori să accepte că fiica sau fiul nu mai au nevoie la vârsta adultă de sfaturi si supraprotecție. Pentru părinți e foarte greu uneori să accepte că noi suntem diferiți şi avem nevoie să ne asumăm viața care ni se pare nouă că merită efortul şi rezultatele)

Dacă partenerul meu îmi spune: „Ai fost aprigă în discuția de aseară, te-ai cam aprins”, este clar că am încălcat o limită. Vom analiza împreună situația cu capul cât mai limpede, şi cel mai probabil îmi voi cere iertare pentru reacția exagerată.

Dacă însă îmi spune tata: „Ai fost aprigă în discuția de aseară, te-ai cam aprins”, iar discuția a însemnat argumentele lui în a mă convinge să-mi iau un anumit tip de maşină şi comunicarea mea repetată că deja am hotărât altfel, atunci probabil că el încalcă nişte limite.

( pentru părinți e foarte greu uneori să accepte că nu pot comanda fericirea pentru copiii lor adulți. Pentru părinți e foarte greu uneori să accepte că nu-şi pot feri copiii de eşecuri. Pentru părinți e foarte greu uneori să accepte că odată cu creşterea copiilor, ei îmbătrânesc şi se apropie de moarte).

Ce limite pun în ce relații şi cum le respect, pe ale mele şi pe ale celuilalt? Cum mă asigur că nu rămân lucruri sub preş, nevorbite şi care dau naştere resentimentelor?

Cum pun limite în relațiile cu părinții, unul dintre cele mai provocatoare demersuri pe lumea asta J?

Te invit să explorăm împreună aceste aspecte importante ale relațiilor noastre la evenimentul de sâmbătă: https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

Pentru că setarea unor limite înseamnă relații mai împlinite şi o viață mai frumoasă.

Aştept părerile şi intrebările tale la lucia@timpsicontratimp.ro

Zborul, cu neputință în afara gravitației

“Despre limită”, capodopera lui Liiceanu, o recomand oricui. La finalul ei, eşti mai uman, în sensul în care te simți în siguranță să-ți recunoşti fragilitatea şi forța care rezultă din acceptarea ei. Câteva fragmente din ea poți citi aici: http://www.poezie.ro/index.php/essay/37167/index.html

Liiceanu vorbeşte despre fondul intim străin, adică tot ce înseamnă “eu”, în sensul cel mai intim, dar pe care nu l-am hotărât eu pentru mine, îmi este deci străin: rasa, sexul, țara, părinții, epoca, religia în care cresc, cultura, profesorii, colegii, etc.  De aceea fondul intim străin.

Şi cred cu tărie că cel mai frumos lucru pe care îl pot face pe această planetă în această viață cu mine însămi este să-mi împrietenesc intimitatea cu stranietatea. Adică nevoia bazală, profund umană de apropiere emoțională, cu necunoscutul din mine, uneori neprietenos. Dacă eu le împrietenesc, îi voi ajuta şi pe ceilalți să o facă cu mine.

Apoi, ca într-o oglindă, de parcă aşa ar fi făcută lumea, voi atrage oameni interesați şi ei de împrietenirea celor 2 părți din ei: intimitatea şi stranietarea. Aceste relații sunt cele mai frumoase şi oricât efort e necesar, e justificat cu vârf şi îndesat. Aceasta e sarea pămantului.

Filosofie, poezie, frumos, dar cam sterp. Hai să trecem spre lucruri concrete.

Să zicem că ai o mamă posesivă, care are nevoie să te influențeze în orice decizie, inclusiv la vârta adultă. Este o parte din fondul tău străin, nu ai ales asta. O vreme chiar e posibil să nu fii conştient de acest lucru. Când însă devine prea împovărâtor, vei începe procesul cel mai greu cunsocut de om. Imprietenirea nevoii de apropiere, de intimitate emoțională, cu stranietatea, cu ce nu ai putut alege.

In cazul nostru, vei începe să pui limite în relația cu mama, în scopul construirii unei relații împlinite cu tine şi cu ea ( atât cât depinde de tine).

Vei înțelege în acest proces că e foarte posibil să fi împrumutat din posesivitatea ei, sau opusul. Opusul este să fii alergic la intimitate ( când simți o persoană că se apropie prea mult de tine, cum face mama, te retragi big time). Aceste “achiziții’ nedorite apar în relațiile apropiate şi pot crea mari necazuri.

Aceste achiziții, această vulnerabilitate este acum a mea. Este fondul meu intim. Ceva ce cunosc bine şi vreau să transform. Probabil nu o voi transforma integral, dar o cunosc şi o accept. Si în relațiile cu cei apropiați o afirm şi le cer sprijinul. Aşa cum fac şi eu cu vulnerabilitatea lor, pentru că au şi ei una două, ce credeai?

Libertatea nu are sens decât în conditiile existenței limitei, asa cum zborul nu are sens in afara gravitatiei, spune Liiceanu.

Si acum, spațiul publicitar:

Te invit la un eveniment despre limite, vulnerabilitate, libertate, relații împlinite şi cea mai mare victorie a omului: asumarea fondului intim străin cu bucurie şi recunoştință. https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

Inscrierile se fac la lucia@timpsicontratimp.ro

Te aştept cu drag!

Să avem un Eros puternic în 2019!

M-au amuzat imaginile cu 2019, care scris invers, aduce a „Eros”, şi în acelaşi timp m-au făcut să mă gândesc.

Am simțit o forță în aceste gânduri, un soi de Eros deci, şi le aştern aici în tihnă.

Cunoscut mai degrabă ca zeu grec al iubirii, Eros aducea dragostea printre zei şi muritori, cu o înțepătură de săgeată.

Mă voi referi aici la Eros ca forță a vieții, în accepțiune psihanalitică, opusă lui Thanatos, forța morții.

Eros ca forță a vieții. Cum o detectezi în tine? Gândeşte-te la cea mai dificilă perioadă prin care ai trecut, la cum te simțeai atunci, la cum gândeai atunci, cum te comportai atunci. Ia-ți câteva minute pentru asta.

Apoi gândeşte-te cum ai reuşit să o depăşeşti.

Ce din tine te-a condus spre trecerea prin ea şi ieşirea din ea spre ceva mai bun, este forța ta vitală. Lucrul de care te simți cel mai mândru în privința propriei persoane.

Poate fi capacitatea de introspecție, poate fi stoicismul, poate fi capacitatea de a avea relații apropiate ( de exemplu prietenii care se cern mai ales în momente dificile), poate fi încrederea, răbdarea, poate fi capacitatea de a ierta, de a căuta adevărul, dorința de autocunoaştere, sau pur şi simplu dragostea adâncă de a trăi cât mai profund această experiență în care te-ai trezit într-o zi sau într-o noapte, fără să fii întrebat, această experiență cu de toate, numită viață, un all inclusive cum s-ar zice.

Care este forța ta vitală? Ai numit-o?

Dacă da, pune-o la treabă în 2019. Te pune şi ea la treabă fără să ştii uneori, în sensul că este atât de puternică încât acționează de multe ori pe căi proprii.

Sunt sigură că ți-ai conturat câteva planuri pentru 2019. Care sunt ele?

Eu le văd pe ale mele împărțite în 2 categorii: externe şi interne. Dintre cele externe: profesionale, materiale, financiare, etc. Cele interne se referă la dobândirea şi şlefuirea unor atribute personale în scopul unei relaționări cât mai împlinite cu mine şi cu ceilalți.

Concret, un plan intern pentru 2019 este creşterea asertivității, iar pentru asta îmi voi folosi forța vitală, respectiv dorința de autocunoaştere.

Datorită acestei dorințe, îmi cunosc destul de bine lumina şi umbra şi tot datorită ei, ştiu de existența punctelor oarbe. Astfel îmi va fi mai uşor să fiu asertivă, adică să comunic respectându-mi nevoile şi interlocutorul şi în acelaşi timp să fiu curioasă de poziția lui, care mă poate ajuta să-mi cunosc punctele oarbe.

Tu ce planuri ai in 2019? Care sunt cele interne? Care sunt cele externe?

În special pentru cele interne, cum te va ajuta forța ta vitală?

În cele interne sunt incluse abilități pentru o mai bună capacitate de a relaționa, în familie, cuplu, prietenii, legături sociale?

Dacă da, te invit să arunci o privire peste evenimentul de mai jos, care va aborda o condiție esențială pentru o relație armonioasă. https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

Aştept cu curiozitate gândurile tale la lucia@timpsicontratimp.ro sau in comentarii la acest post.

Să avem un Eros putenic în 2019! J

Cea mai atrăgătoare persoană din lume

Este persoana cu care vrei să-ți petreci mult timp, pe care vrei să o simți aproape, cu care vrei să fii prieten/ă.  O simți onestă, fermă şi relaxată în acelaşi timp. Este prezentă în conversație, vorbeşte dintr-un spațiu de claritate. Poate întreține uşor o discuție despre vreme, dar merge şi în profunzime în caz de vremuri tulburi.
Când este obosită sau preocupată cu alte lucruri, îți spune că nu poate fi cu tine 100%.

Iți spune ‚nu’ într-un fel în care nu te simți refuzat sau respins. Iți spune ‚da’ într-un fel susținător.

Te caută şi iți cere sprijinul când are nevoie, şi o face în mod natural, ca şi cum i s-ar cuveni, iar tu înveți despre cât de natural este să ceri ajutorul celor apropiați.

Iți întâmpină umbra cu toate luminile ei aprinse si i-ar placea sa faci la fel.

In prezența ei, nu trebuie să faci eforturi de a merita să fii plăcut/ă, nu trebuie să faci eforturi punct.

In prezența ei, simți o altfel de organizare a aerului, a vorbelor, a bucuriei, a tristeții. Ii simți prezența bine conturată şi ai încredere că limitele ei te ajută să-ți simti limitele tale.

Cea mai atrăgătoare personă din lume face ca tăcerile împreună să nu fie pauze stânjenitoare, ci spații vii.

Pentru mine, ea este persoana care îşi simte limitele, în termeni de simț al propriei persoane, ( emoții, stări, credințe, nevoi, resurse, dorințe, etc), se simte vie şi împăcată cu ele şi trăieşte în lume în contact permanent cu ele.

Am fost în ‚zona’ cu limite vagi, neclare. Dacă ai văzut filmul Călăuza lui Tarkovski, dacă ai fost acolo sau încă eşti, ştii cum e. Lipicios şi greu, aşa ca între noroaie mişcătoare.

‚Zona’ cu limite clare în care păşesc acum ( şi evident mă mai împiedic din când în când  ), este spațiul în care profesorul şi poetul din ‚Călăuza’sunt întrebați care este dorința lor cea mai arzătoare.

Deja în această zonă, întrebarea nu mai are răspuns, răspunsul este drumul făcut.

Te invit să facem împreună câțiva paşi pe acest drum, la întâlnirea cu tema „ Cum punem limite sănătoase în relații”,  din 19 ianuarie.

Detalii găseşti înlinkul de mai jos. https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

Pentru întrebări şi înscrieri: lucia@timpsicontratimp.ro

Tangoul sau emoțiile care ne dansează

Ieri am sărbătorit Ziua Internațională a Tangoului, 11 decembrie.

Această creație, cu care mi-am împletit existența în ultimii 12 ani, reprezintă atâtea lucruri pentru mine, încât aş putea scrie câteva volume groase în care nu m-aş repeta prea mult.

Azi, 12 decembrie 2018, îmi e accesibilă această imagine, şi m-aş bucura să o văd şi pe a ta, fie în comentariu la blog, fie prin mesaj la lucia@timpsicontratimp.ro

Tangoul înseamnă a mă mişca lipită de cineva, pe muzică. Este similară, cum puține altele sunt, experienței primare de a fi în burta mamei, de a creşte acolo, cu corp, senzații, stări. Este o experiență de maximă intensitate. Despre asta aş scrie probabil 6 volume.

Dar azi voi scrie despre tango ca şi spațiu co-creat în care pot împărți cu cineva în îmbrățişare şi fără cuvinte, toate emoțiile pe care le trezesc în mine ritmurile lui: melancolie, tristețe, vinovăție, ruşine, regret, bucurie, entuziasm, speranță, surpriză, pace, etc.

Ca în cutia cu ciocolată din Forrest Gump, sunt toate acolo,” and you never know what you gonna get”. Dar sunt toate în cutie, şi cele amărui, şi cele dulci, şi cele expirate şi cele proaspete, şi cele tari şi cele moi, şi vrând nevrând gustăm din toate. Şi cum m-aş bucura de cele dulci dacă înainte nu le-aş fi gustat pe cele amare?

De ce oare cea mai veselă melodie pe care o ştiu este „ Carnaval de Sao Vicente” https://www.youtube.com/watch?v=e6qAFj5jKx0   a Cesariei Evora? Poate pentru că în ea recunosc acordurile din „Sodade” ( Dor).

https://www.youtube.com/watch?v=ERYY8GJ-i0I

Una din cele mai vesele milongi ale lui Pedro Laurenz este „La vida es una milonga”.

https://www.youtube.com/watch?v=Rl6rd-jlSsg

Parte din versurile sale : „La vida es una milonga Y hay que saberla bailar, En la pista está sobrando El que pierde su compás. La vida es una milonga Y hay que saberla bailar, Porque es triste estar sentado Mientras bailan los demás.”: “ Viața este o milonga, Si trebuie să ştii cum s-o dansezi, Pe pistă este în plus Cel ce pierde ritmul. Viața este o milonga, Si trebuie să ştii cum s-o dansezi, Pentru că este trist să stai jos In timp ce ceilalți dansează”.

Este aşa veselă şi pentru că în ea recunosc ritmuri şi emoții din piesa “ Abandono” a aceluiaşi Pedro Laurenz.

https://www.youtube.com/watch?v=uus_RB1cXvQ Din versurile sale: “ Duda de tu ausencia y de mi culpa, pena de tenerte que recorder. Sueno del pasado que me acusa, manos que no quieren perdonar” : “ Indoiala de absența ta şi de vina mea Tristețea de a-mi aminti Vis al trecutului care mă acuză Mâini ce nu vor să uite”

Tangoul înseamnă deci a-mi trăi emoțiile, toate, aşa cum vin ele, în prezența cuiva şi a fi martora emoțiilor celuilalt, toate, aşa cum vin ele.

Aşa că dragă partener de dans, pot dansa cu tine foarte repede ( milonga este favorita mea, poate ştii deja, este bucurie în formă pură, nu o puteam rata J). Şi pot dansa cu tine foarte încet, căci pentru a mă bucura de milonga, a trebuit să trec prin paşii foarte lenți ai tangoului ( muzica , versurile sale şi emoțiile transmise).

Imi place când dansezi rapid şi în acelaşi timp aş fi bucuroasă ca uneori să simți când am nevoie să faci pasul mai lent sau pauza mai lungă. Mulțumesc.

La mulți ani cu tango, sa avem cât mai mulți!

A bailar!

Spui ‚da’ când vrei să spui ‚da’ şi ‚nu’ când vrei să spui ‚nu’? Da sau nu? :)

A pune limite sănătoase în relații înseamnă a spune „nu” când vrei să spui „nu”, a spune „da” când vrei sa spui „da”, şi a simți nu-ul sau da-ul profund în întreaga ființă: senzații, emoții, gânduri. Bineînțeles sunt multe nuanțe aici, ex. cum spui ‚nu’ sau ‚da’, ce spui după ‚nu’ sau ‚da’, când spui ‚nu’ sau ‚da’ sau preferi să taci, etc, dar de dragul argumentului mai larg, nu mă refer la ele acum.  

A pune limite sănătoase în relații înseamnă a fi autentic, a simți de unde până unde eşti tu, a şti de unde până unde e celălalt, şi a negocia de unde până unde putem fi împreună.

A fi autentic = a pune limite sănătoase = a fi împlinit în relații

Frumos şi clar, dar de ce ne este aşa greu cu aceste limite, şi de mult ori ne simțim neînțeleşi de celălalt, deşi ne dorim aşa mult contrariul? In fond toți ne dorim relații în care să fim văzuți, înțeleşi şi respectați, iubiți.

Răspunsul stă în calitatea relației cu propria persoană care apoi se extrapolează în relația cu celălalt. Omul este ființă socială: este consituit genetic pentru a fi în relații, nu rezistă mental, emoțional, social, fără. Calitatea relației cu propria persoană reflectă calitatea relațiilor sale.

De exemplu: vineri seara mă simt obosită, mă dor picioarele şi am nevoie să ma odihnesc, după o săptămână plină. O prietenă mă invită la un party. Nu-mi ascult corpul şi merg la petrecere, de teama că prietena s-ar putea supăra. Seara voi sta fără chef şi obosită şi probabil ulterior o sa simt resentimente fată de prietena mea pentru că simt că nu m-ar înțelege. Astfel am încălcat limitele cu propria persoană ( nu mi-am ascultat nevoile de odihnă ) şi cu prietena mea pentru că am spus ‚da’ la ceva ce simțeam ‚nu’. Un răspuns matur ar fi :”Draga mea, sunt foarte obosită şi chiar dacă îmi doresc asta foarte mult, nu pot veni. Am nevoie de somn. Sigur o să fie fain, să-mi trimiți poze. Noi când ai vrea să ne vedem la o cafea?”. In acest fel, îmi respect corpul şi-mi respect prietenia, asigurând-o pe prietenă de dorința de a o revedea şi de apreciere.

Alt exemplu: mă simt îngrijorat şi stresat după un meeting la birou. Ajung acasă nervos, soția îmi spune că vrea să mergem la un film cu multe Oscaruri. Ii răspund pe un ton iritat, ea îmi spune că o neglijez şi discuția degenerează spre ceartă şi o seară ratate. O variantă ar fi să-mi recunosc limitele ( sunt obosit, am nevoie să mă relaxez) şi i le comunic şi soției astfel ca aceasta sa nu se simtă respinsă şi neglijată: „ Draga mea, am avut o zi grea. Am nevoie să mă odihnesc. Nu pot merge la film, îmi pare rău, însă mergem sigur, cât mai curând. Vrei să mă ții în brațe, te rog?”

 

E adevărat că în realitate, relațiile pot găzdui situații mult mai dificile decât refuzul la un party sau o îngrijorare, şi tocmai de aceea este crucial să ne recunoaştem limitele pentru noi şi apoi să le comunicăm celuilalt pentru a atinge intimitatea cu respect şi grijă, în funcție de limitele celuilalt.

Pentru că în final toţi ne dorim relaţii care să ne îmbogăţească, nu să ne anihileze. O viaţă împlinită înseamnă relaţii care ne îmbogăţesc.
Iar construirea unor relaţii care ne împlinesc înseamnă o artă care se învaţă şi se perfecţionează continuu.

Dacă te interesează perfecţionarea acestei arte, te invit la două evenimente:

  1. conferința interactivă cu tema : Cum punem limite sănătoase în relații: susținută pe 19 ianuarie ( link mai jos) pentru a te familiariza cu aspectele teoretice, importanța crucială a stabilirii de limite în relații, şi cu situații variate experimentate de participanți.https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

 

  1. atelierul terapeutic cu aceeaşi temă ( 8 si 9 februarie) , în care se vor lucra mai în profunzime aspectele stabilirii de limite sănătoase în relaţii. Vezi linkul mai jos.
    https://www.facebook.com/events/328423987971609/

www.timpsicontratimp.ro

Aştept cu interes părerile tale pe blog şi la lucia@timpsicontratimp.ro

 

Străbunicul meu Moromete

Marin Preda este scriitorul meu român preferat. Poate şi pentru că am locuit atât geografic, cât şi simbolic în acelaşi spațiu, câmpia Teleormanului ( Vlaşca în vremea lui), dar în mod cert pentru felul în care rezonează în mine emoțiile transmise de cuvintele sale. Actorul care l-a personificat pe Niculae în Moromeții I a terminat acelaşi liceu cu mine 3 ani mai devreme, deci am fost colegi 1 an şi îmi amintesc felul misterios şi respectuos în care vorbeam despre el, împreună cu prietenii mei din clasă.

Am văzut Moromeții I de cel puțin 10 ori şi nu aveam deci cum să ratez Moromeții II.

Am mers însă la premieră cu inima uşor îndoită de teama că ar putea strica în vreun fel amprenta afectivă a primului film. Asta nu s-a întâmplat, ci dimpotrivă, însă am plecat din sală cu inima grea şi capul mare, senzație care m-a însoțit câteva zile după. Am realizat că la fel mă simțeam de fiecare dată când vedeam Moromeții I, însă nu îmi puteam explica starea.

Ce crezi că m-a atins aşa mult?

Sărăcia familiei lui Ilie Moromete? Schimbarea regimului cu tot ce ştiam că urma după instaurarea comunismului? Supărarea lui Niculae că nu putea merge la şcoală? Conflictele din familia lor? Nedreptățile sociale din sat?

Prea puțin din toate astea. Ce m-a atins profund a fost însingurarea lor extremă, incapacitatea de a-şi comunica felul în care se simt unul altuia. Niciun personaj din film nu-şi putea deschide sufletul, nu-şi putea împărtăşi emoțiile, şi probabil majoritatea nici nu le conştientizau pentru ei înşişi. 

Imi păreau toți lighioane din pădure cu înfățişare de om, cu limbaj şi abilități cognitive superioare, însă atât de răniți, încât interacțiunea dintre ei lua forma atacului, fugii sau înghețării în durere.

Ți-l imaginezi pe Moromete adunându-şi familia în jurul cinei, spunându-le : „ Măi oameni buni, lucrurile nu stau bine deloc. Sunt îngrijorat de cum o să ieşim din iarnă. Atâta timp cât suntem uniți însă, nu am nicio îndoială ca vom găsi o soluție. Hai să spună fiecare acum ce idei aveți despre asta”.

Nici eu.

Moromete avea în jur de 50 de ani in 1945, deci mi-ar fi putut fi străbunic. Ca să continui jocul identificării, aş presupune că Ilinca, fiica Catrinei, ar fi fost bunica. Ea ar fi trăit în sat, în Siliştea Gumeşti, s-ar fi măritat într-un sistem patriarhal rigid şi ar fi avut-o pe mama, pe care ar fi crescut-o cu toate carențele emoționale cu care ea însăşi a fost crescută. Mama pleacă la oraş, trăieşte in comunism, şi la lipsurile ei emoționale, se adaugă secretomania specifică regimului, vremea decrețeilor cu avorturi ilegale si periculoase despre care nu poate vorbi cu nimeni, şi altele şi altele.

Mă naşte pe mine, eu preiau stările şi emoțiile ei ( asta face orice copil fără excepție ), si parcurg un drum lung, uneori perceput ca fără ieşire, uneori perceput extrem de dureros, de la stadiul de animal rănit la stadiul de persoană cu emoții care poate oferi şi caută apropierea.

Şi drumul mă duce spre data de 5 noiembrie la Sala Palatului sa văd premiera filmului Moromeții II.

Mă întreb cum ar privi strabunicul meu Moromete, bunica Ilinca si mama următoarea secvență a filmului meu propriu: Lucia ieşind de la filmul lor, ținându-şi prietenul de mână spunând: „ Mă simt tristă dupa fimul ăsta, mă simt fragilă şi am nevoie să mă ții în brațe”, iar el răspunzâd : „Cum să nu, baby. Te iubesc, sunt cu tine.”

………………………………………….

Aş putea scrie ( şi o voi face) mult despre trauma de țară, despre trauma transgenerațională şi felul în care ne afectează pe toți, pe unii dintre noi fără să ştim. Şi mai ales despre procesul prin care trauma nu ne mai controlează viața, ci devine un film care mai rulează din când în când în noi, iar noi ştim că este un film.

Aş putea scrie un roman despre felul în care Moromeții  rezonează în mine.

Cum rezonează în tine?

Ma interesează să-mi scrii despre asta, o poți face fie pe blog, fie la lucia@timpsicontratimp.ro

Nu de alta, dar poate avem acelaşi străbunic şi nu ştim încă.

Alegerile care ne aleg

Am cunoscut-o pe Alina ( in cercurile de tango ii spunem “la Morocha”) acum 12 ani, la cateva luni dupa ce am inceput sa dansez tango. In poza, in dreapta mea ( eu sunt cea cu bluza roz, foarte aprinsa in discursul de marti de la milonga 🙂 ) 

In fotografie suntem o parte din persoanele carora Alina ne-a transformat fundamental viata, toti predam si organizam practici sau petreceri regulate de tango. Unii ne-am lasat in urma jobul pentru a ne dedica exclusiv tangoului, si oricum toti ne-am schimbat radical stilul de viata si cercul de prieteni. Una dintre doamnele din poza chiar s-a casatorit cu un argentinian, evident dansator de tango, si locuieste acum in Buenos Aires.

M-am tot intrebat de unde am avut curajul sau/si inconstienta sa ma afund in tango, asa, ca intr-o apa adanca, sa schimb radical un mod de a fi cu altul, sa las in urma un job si niste repere ce pareau clare de existenta, sa plec un an in Buenos Aires ca sa ma apropii mai bine de tango, si evident de multe alte lucruri din mine.

Si imi raspund acum ca in mare parte am facut-o datorita Alinei. La cursurile ei am simtit atentie, apreciere si afectiune. Contam eu, nu ca un cursant oarecare, ci eu, chiar eu, simteam ca ma incurajeaza cu fiecare mic progres, o simteam aproape, cu licarul acela in privire ( cei ce o cunosc stiu la ce ma refer), care imi transmitea: “Hai mai, ai rabdare, e spre bine, relaxeaza-te,  sunt aici cu tine”.

Sunt ferm convinsa ca pedagogia cu aceste trei componente face minuni, schimba vieti, provoaca decizii majore.

Pana la 30 de ani cand am inceput tangoul, nu am avut un astfel de pedagog, nici in scoala, liceu, sau facultate. Unii predau corect, altii erau prea tristi sa transmita ceva, altii prea absorbiti de ei insisi, unii ofereau atentie, altii apreciere, 2 sau 3 afectiune. Dar nimeni pana la Alina nu le-a oferit pe toate.

Este foarte probabil ca daca ea ar fi predat tehnica antitero, aviatie supersonica, tehnica pictarii pe bob de orez sau dialectul nr. 5 din tribul Himba, acum as fi facut altceva.

Videoul de mai jos arata exact asta: profesorul de matematica isi intampina elevii cu atentie, apreciere si afectiune, si apoi le preda ecuatii cu mai putine necunoscute.

https://www.facebook.com/roiubita/videos/313346902771848/UzpfSTU0ODIwMTk1MToxMDE1NjY2ODc1NTk0MTk1Mg/

Este stiut faptul ca memoria functioneaza in paradigma afectivitatii, ne amintim lucrurile care sunt impregnate cu emotie. Cand emotia este pozitiva, dorim sa multiplicam experienta si amintirea.

Draga Alina, iti multumesc,  ceea ce esti mi-a schimbat viata, mi-a facut alegeri. Eu am facut acele alegeri? Probabil eu le-am pus in practica, asa ca un executant, decizia insa s-a luat la alt nivel, mai profund,  pe baza atentiei, aprecierii si afectiunii tale.

Sper sa fi invatat de la tine si sa transmit si eu mai departe in predare acest mod de a fi in relatie cu cursantii mei de tango.

A, da, si evident, tehnica de ocho, cross sau mers.

  • multumesc Vale pentru inspiratia de a surprinde acest moment in fotografie!