Fiecare călătorie cu pasageri luați prin blablacar este intrarea într-o lume distinctă. Ultima dată am luat cu noi o doamnă din Mangalia care a vorbit la telefon tot timpul drumului. Dădea sfaturi şi oferea sprijin cunoscuților cu care vorbea, îi salva pe toți, nu aveau de ales. Intr-o altă călătorie am avut pasageri un tânăr musician turc şi prietena lui. Am ascultat tot drumul compozițiile lui foarte frumoase si Metallica în concert simfonic. Cu altă ocazie, am avut un cuplu care-şi petrecuse weekendul pe o plajă pustie şi am aflat despre cum se poate face caiac în România. Au mai fost 2 pasageri, mamă şi fiu, români de origine tătară, doamna de aproximativ 50 de ani, ne povestea cât regretă că nu s-a despărțit până acum de soțul său, că acum e prea târziu. Au fost şi călătorii în linişte, şi am apreciat asta.

Cea mai memorabilă însă a fost călătoria cu un bărbat în jur de 40 de ani şi fiul său de 6 ani. Conversația s-a închegat de la sine, s-a vorbit despre maşini, despre cum Vama Veche nu mai e ce-a fost, despre casele construite pe plajă, distruse de vânt, etc. Discuția era naturală, nimeni nu făcea un efort să zică ceva pentru a umple spațiul. Nu ştiu cum s-a ajuns la fraza aproximativă, rostită de pasagerul nostru:“ Sunt aşa rare momentele în care poți să comunici cu adevărat într-un cuplu. In loc să spună cum se simt, de obicei femeile se retrag în minte, au preocupări intelectuale, caută explicații, iar bărbații se refugiază în corp, caută plăcerea strict sexuală”.

Opa, da, o minge frumos ridicată la fileu, aşa pasageri să tot ai. Blablacar ar trebui să-şi schimbe numele. Am continuat discuția pe acel fir, însă am rămas şi după terminarea călătoriei cu nişte întrebări.

1. De ce ne este aşa greu să ne comunicăm emoțiile?
2. De ce femeile preferă să se refugieze în minte/interpretări, iar bărbații în corp/plăcere imediată?

Hai să luăm o situație ipotetică şi să vedem cum se conturează răspunsul la prima întrebare. Doamna Bla şi domnul Bla sunt invitați la o serată. Doamna Bla este uşor timidă, introvertă, domnul Bla este extravert, comunicativ. Pe parcursul serii, doamna Bla se simte tristă, nu-şi găseşte locul, în timp ce domnul Bla străluceşte în conversații, este ca peştele în apă.

Scenariul 1. In drum spre casă, doamna Bla izbucneşte: „ Ce idee proastă să mergem la serata asta. Nişte oameni superficiali, nu aveai ce să vorbeşti cu ei. Şi în plus te-ai holbat toată seara la sânii blondei pe care încercai s-o impresionezi cu teoriile tale”. Domnul Bla contraatacă sau se retrage, discuția escaladează şi fiecare îşi petrece seara fie singur,  – doamna Bla se autolinişteşte cu teoriile sale despre bărbații care nu înțeleg femeile, iar domnul Bla urmărind pe ascuns un video porno şi masturbându-se -, fie împreună, dar distanți şi convenționali, deci un alt fel de singuri. Un veritabil blabla de comunicare.

Scenariul 2. In drum spre casă, doamna Bla spune: „M-am simțit tristă în seara asta. Nu m-am putut integra. Aş avea nevoie ca data viitoare să stăm mai mult împreună când ieşim, ştii, sunt mai timida, îmi e mai greu să încheg o discuție. Poți să mă ții în brațe acum, te rog?” Foarte probabil, lucrurile vor lua o altă turnură în acest cuplu în această seară, evident şi în funcție de reacția domnului Bla.

Diferența între cele 2 scenarii consță în cât de mult ne acceptăm emoțiile şi ne permitem să le comunicăm celuilalt: partener de cuplu/prieten, etc.

Dacă imi sunt familiare emoțiile de bază: tristețea, bucuria, furia, frica, surpriza, şi le accept ca parte din experiența mea umană cea mai profundă, atunci le şi pot comunica, fără teama că aş putea fi respins pentru asta. Pe lângă clişeele sociale ( „Unui bărbat adevărat nu ii e frică niciodată”, „Bărbatul adevărat nu-şi arată emoțiile”, „ Bărbaților nu le plac femeile smiorcăite, care se plâng”), moştenim atitudinea părinților față de emoții.

O mamă care nu-şi acceptă copilul când e trist, furios sau cu temeri, şi încearcă să îl înveselească sau să îi schimbe starea, îi comunică de fapt acestuia că nu este in regulă să simți tristețe, furie sau frică, ea însăşi neputandu-le accepta la ea. Copilul devine un adult ( doamna Bla din scenariul 1 să zicem) care nu-şi recunoaşte tristețea şi consideră că e în neregulă, e inadecvat să i-o comunice domnului Bla.

Până când nu vor face acest travaliu complex al acceptării emoțiilor si vulnerabilităților proprii, şi comunicării lor celuilalt, Scenariul 2 este o utopie, iar intimitatea în cuplu este blabla.

Intimitatea în doi, fie in cadrul unui cuplu, prietenii, familii este bazată pe emoții. Pe recunoaşterea lor şi comunicarea acestora celuilalt.

Iti propun atelierul de mai jos ca o incursiune in explorarea capacitatii proprii de a fi in intimitate.

https://www.facebook.com/events/235274047288947/

Răspunsul la a doua întrebare (De ce femeile preferă să se refugieze în minte/interpretări, iar bărbații în corp/plăcere imediată?) il conturez în postarea viitoare. Aştept cu mare curiozitate şi părerea ta până atunci

Kintsukuroi inseamnă în japoneză „a repara cu aur”. Reprezintă arta de a repara piesele de ceramică cu smalț de aur sau argint şi înțelegerea faptului că piesa astfel rezultată este mai frumoasă tocmai pentru că a fost spartă.

Sunt momente în viața oricăruia dintre noi cand ne facem bucăți, mai mici sau mai mari. Când vasul în care țineam încrederea, entuziasmul, energia, sensul, se sparge.

Pentru unii din noi, ruptura e provocată în copilărie de persoanele de suport care în loc să fie aproape, stau la distanță, sau care în loc sa sprijine, au nevoie de noi să îi sprijinim.

Pentru alții, ruptura apare în adolescență când ne simțim respinşi cu cruzime de colegi, de prima iubită sau primul iubit, când nu ne sunt înțelese trăirile si aşteptările de viitor, când nu primim suficientă susținere pentru intrarea în viața de adult.

Sunt alții care se prăbuşesc la vârsta adultă, atunci când descoperă că persoana alături de care se vedeau întreaga viață, are o viață paralelă şi într-un final îi părăseşte, când află de pe fişa medicală proprie de existența unei boli incurabile, de care până ieri nu auziseră, când suferă după decesul unei persoane foarte apropiate. Sau alte nenumărate rupturi, mai mici sau mai mari. Viata este foarte creativa si in acest sens.

Când ne facem bucăți în acest fel, lucrurile îsi pierd coerența, sensul, conturul, totul devine cețos.

Unii nu îşi revin după ruptură, din păcate.

Alții însă reuşesc, în timp, să lipească bucățile sparte, de cele mai multe ori cu sprijinul relațiilor ( de cuplu, prietenie, familie, relația psihoterapeutică). Ei reuşesc astfel să facă artă din propria viață. KINTSUKUROI, sau reziliență în limbaj psihologic.

Vasul-viață nou rezultat, cu rănile şi vulnerabilitățile smălțuite în aur, ne face mai umani şi mai capabili să înțelegem rănile celuilalt, să ne apropiem în mod autentic de celălalt. Vasul-viață smălțuit astfel reprezintă de fapt călătoria noastră personală, ceea ce am facut în mod unic şi irepetabil cu experiența numită viață, ceea ce vom avea in fața ochilor înainte de final, raiul sau iadul propriu.

In plus, eu cred că istoria rănilor personale şi felul în care le smălțuim in vasul-viață propriu, reprezintă criteriile profunde, inconştiente după care ne alegem relațiile importante ( de cuplu, de prietenie, etc).

Astfel, pentru a face artă dintr-o relație relevantă, este vital să dezvăluim rănile proprii şi să le cunoaştem pe ale partenerului/prietenului/fratelui, etc, cu scopul de a le îngriji reciproc.

Este o condiție de bază pentru a atinge intimitatea profundă în vasele-viață comunicante.

Intr-un registru mai corporal, cel al tangoului, ce mă emoționează cel mai mult când privesc un cuplu in dans, este atenția, repectul şi grija unuia față de celălalt. Daca cele 2 vase ar dansa, părțile cele mai strălucitoare ar fi bucățile de smalț, de aur sau argint, ale vulnerabilităților proprii.

.

Marea Britanie este prima tara care in ianuarie 2018 o numeste pe Tracey Crouch, Ministru al Singuratatii, in urma studiilor conform carora izolarea sociala este o epidemie ascunsa – 10% din britanici se simt izolati in mod frecvent -. 200.000 de britanici nu comunica cu prietenii sau rudele nici macar o data pe luna.

In Japonia, sunt din ce in ce mai multi oameni singuri care recurg la furturi minore pentru a fi încarcerați, astfel beneficiind de companie.  In SUA, 43 de milioane de persoane peste 45 de ani sufera de singuratate cronica, iar 25% dintre persoane locuiesc singure.

Germania si Elvetia sunt preocupate de abordarea subiectului singuratatii la nivel de program guvernamental. In Suedia, 50% din populatie locuieste singura.

Studiile semnaleaza 3 efecte majore ale singuratatii: 1. scaderea sistemului imunitar, cu toate consecintele sale, 2. cresterea incidentei bolilor de inima, 3. aparitia de disfunctii psihiatrice ( depresie, tulburari ale somnului, dependente de tot felul – alcool, droguri, sex, munca, jocuri, etc).

Nu exista dubiu in privinta efectului nociv al izolarii sociale asupra sanatatii unei natii. Daca exista campanii nationale impotriva fumatului, a obezitatii, a diabetului, cum ar fi deci o campanie impotriva singuratatii?

Ce ar face deci Tracy Crouch in privinta acestui fenomen?
Probabil in prima instanta, ar incerca sa il inteleaga foarte bine, la nivel individual si societal.
Echipa de consilieri psihologi i-ar furniza poate urmatoarele informatii:

1. Singuratatea nu se refera la timpul petrecut de unul singur, ci la lipsa relationarii cu ceilalti, la lipsa de investire afectiva cu un altul, la lipsa unei intimitati emotionale. Sunt persoane care savureaza timpul petrecut in solitudine, carora le plac activitatile solitare precum gradinaritul, cititul, gastronomia, pictura, etc. Ele nu se simt singure in acest timp dedicat unei pasiuni, si care le ofera un sens, atata timp cat exista in viata lor 1 sau 2 persoane, cu noroc chiar 3, cu care pot impartasi propriile emotii, experiente, ganduri. In acelasi timp, sunt persoane extraverte, care adora multimile, concertele, petrecerile, care petrec timp cu multi oameni, schimba idei si vorbesc mult, cunosc frecvent persoane noi. Chiar daca inconjurati de oameni, acestia se pot simti foarte singuri, fiindu-le dificil sa aiba incredere si sa se deschida afectiv in fata altuia si mentinand relatiile la un nivel de suprafata.
2. Singuratatea este deci despre lipsa relatiilor de calitate, acelea care hranesc si ne valideaza, acelea in care avem curajul sa ne aratam vulnerabili, si in care ne asumam riscul ca am putea fi raniti la un moment dat.
3. Exista o tendinta innascuta in om de a cauta relatia, pentru ca aceasta e indispensabila vietii. Copiii crescuti in familii sanatoase emotional, in momentul in care se intalnesc, gasesc natural forme de a relationa, de a se cunoaste, de a se juca. Cu timpul ei isi vor inhiba partial aceasta pornire, din motive de jena sociala, teama de respingere, de penibil, de inadecvare. La multi insa aceasta tendinta innascuta ramane puternica, le va facilita procesul de relationare si ii va feri de cele mai multe ori de sentimentul greu de insingurare si izolare sociala. Aceste persoane carora le este natural sa relationeze intr-un mod sanatos si echilibrat sunt cele care au fost primite in relatiile de inceput (de obicei cu persoanele de ingrijire) cu bucurie, cu usuratate, carora li s-a raspuns nevoilor si care nu au simtit respingere atunci cand s-au deschis si au cerut ajutorul.
4. La nivel individual, este foarte posibil ca persoanele care vor suferi de izolare sa fie cele care intampina dificultati in relatiile relevante ( de cuplu, prietenie, familie), ca urmare a temerii de intimitate – in trecut au fost atat de ranite de persoanele in care au avut incredere, incat nu-si mai pot permite o suferinta similara, si inconstient evita apropierea emotionala, desi si-o doresc foarte mult-.
5. La nivel societal, singuratatea ar putea fi foarte accentuata intr-un sistem dictatura (nu-mi pot imagina calitatea relatiilor in Coreea de Nord unde nimeni nu poate avea incredere in nimeni), sau intr-un sistem care incurajeaza individualismul si materialismul.

Pe baza acestor informatii, dna ministru Crouch ar putea investi masiv in programe nationale de imbunatatire a relatiilor. In scoli, companii, institutii, comunitati. Cursul despre relationare ar fi obligatoriu din primul an de scoala.
Ar subventiona participarea la grupuri de terapie si grupuri de suport pentru persoane singure.
Ar crea programe educationale despre efectele singuratatii si izolarii.
Ar numi persoane responsabile cu singuratea pentru cartiere/strazi/comunitati.

Este poate cea mai importanta misiune, cea a doamnei Crouch, aceea de a reda oamenilor increderea in oameni. Implica schimbari masive de paradigma la nivel individual si societal. Este un proces indelungat, o etapa viitoare a parcursului evolutionist, la fel de importanta poate ca achizitia limbajului.

Give me hope, Mrs. Crouch, give me hope!