Tangoul sau emoțiile care ne dansează

Ieri am sărbătorit Ziua Internațională a Tangoului, 11 decembrie.

Această creație, cu care mi-am împletit existența în ultimii 12 ani, reprezintă atâtea lucruri pentru mine, încât aş putea scrie câteva volume groase în care nu m-aş repeta prea mult.

Azi, 12 decembrie 2018, îmi e accesibilă această imagine, şi m-aş bucura să o văd şi pe a ta, fie în comentariu la blog, fie prin mesaj la lucia@timpsicontratimp.ro

Tangoul înseamnă a mă mişca lipită de cineva, pe muzică. Este similară, cum puține altele sunt, experienței primare de a fi în burta mamei, de a creşte acolo, cu corp, senzații, stări. Este o experiență de maximă intensitate. Despre asta aş scrie probabil 6 volume.

Dar azi voi scrie despre tango ca şi spațiu co-creat în care pot împărți cu cineva în îmbrățişare şi fără cuvinte, toate emoțiile pe care le trezesc în mine ritmurile lui: melancolie, tristețe, vinovăție, ruşine, regret, bucurie, entuziasm, speranță, surpriză, pace, etc.

Ca în cutia cu ciocolată din Forrest Gump, sunt toate acolo,” and you never know what you gonna get”. Dar sunt toate în cutie, şi cele amărui, şi cele dulci, şi cele expirate şi cele proaspete, şi cele tari şi cele moi, şi vrând nevrând gustăm din toate. Şi cum m-aş bucura de cele dulci dacă înainte nu le-aş fi gustat pe cele amare?

De ce oare cea mai veselă melodie pe care o ştiu este „ Carnaval de Sao Vicente” https://www.youtube.com/watch?v=e6qAFj5jKx0   a Cesariei Evora? Poate pentru că în ea recunosc acordurile din „Sodade” ( Dor).

https://www.youtube.com/watch?v=ERYY8GJ-i0I

Una din cele mai vesele milongi ale lui Pedro Laurenz este „La vida es una milonga”.

https://www.youtube.com/watch?v=Rl6rd-jlSsg

Parte din versurile sale : „La vida es una milonga Y hay que saberla bailar, En la pista está sobrando El que pierde su compás. La vida es una milonga Y hay que saberla bailar, Porque es triste estar sentado Mientras bailan los demás.”: “ Viața este o milonga, Si trebuie să ştii cum s-o dansezi, Pe pistă este în plus Cel ce pierde ritmul. Viața este o milonga, Si trebuie să ştii cum s-o dansezi, Pentru că este trist să stai jos In timp ce ceilalți dansează”.

Este aşa veselă şi pentru că în ea recunosc ritmuri şi emoții din piesa “ Abandono” a aceluiaşi Pedro Laurenz.

https://www.youtube.com/watch?v=uus_RB1cXvQ Din versurile sale: “ Duda de tu ausencia y de mi culpa, pena de tenerte que recorder. Sueno del pasado que me acusa, manos que no quieren perdonar” : “ Indoiala de absența ta şi de vina mea Tristețea de a-mi aminti Vis al trecutului care mă acuză Mâini ce nu vor să uite”

Tangoul înseamnă deci a-mi trăi emoțiile, toate, aşa cum vin ele, în prezența cuiva şi a fi martora emoțiilor celuilalt, toate, aşa cum vin ele.

Aşa că dragă partener de dans, pot dansa cu tine foarte repede ( milonga este favorita mea, poate ştii deja, este bucurie în formă pură, nu o puteam rata J). Şi pot dansa cu tine foarte încet, căci pentru a mă bucura de milonga, a trebuit să trec prin paşii foarte lenți ai tangoului ( muzica , versurile sale şi emoțiile transmise).

Imi place când dansezi rapid şi în acelaşi timp aş fi bucuroasă ca uneori să simți când am nevoie să faci pasul mai lent sau pauza mai lungă. Mulțumesc.

La mulți ani cu tango, sa avem cât mai mulți!

A bailar!

/1 Comment/by

Spui ‚da’ când vrei să spui ‚da’ şi ‚nu’ când vrei să spui ‚nu’? Da sau nu? :)

A pune limite sănătoase în relații înseamnă a spune „nu” când vrei să spui „nu”, a spune „da” când vrei sa spui „da”, şi a simți nu-ul sau da-ul profund în întreaga ființă: senzații, emoții, gânduri. Bineînțeles sunt multe nuanțe aici, ex. cum spui ‚nu’ sau ‚da’, ce spui după ‚nu’ sau ‚da’, când spui ‚nu’ sau ‚da’ sau preferi să taci, etc, dar de dragul argumentului mai larg, nu mă refer la ele acum.  

A pune limite sănătoase în relații înseamnă a fi autentic, a simți de unde până unde eşti tu, a şti de unde până unde e celălalt, şi a negocia de unde până unde putem fi împreună.

A fi autentic = a pune limite sănătoase = a fi împlinit în relații

Frumos şi clar, dar de ce ne este aşa greu cu aceste limite, şi de mult ori ne simțim neînțeleşi de celălalt, deşi ne dorim aşa mult contrariul? In fond toți ne dorim relații în care să fim văzuți, înțeleşi şi respectați, iubiți.

Răspunsul stă în calitatea relației cu propria persoană care apoi se extrapolează în relația cu celălalt. Omul este ființă socială: este consituit genetic pentru a fi în relații, nu rezistă mental, emoțional, social, fără. Calitatea relației cu propria persoană reflectă calitatea relațiilor sale.

De exemplu: vineri seara mă simt obosită, mă dor picioarele şi am nevoie să ma odihnesc, după o săptămână plină. O prietenă mă invită la un party. Nu-mi ascult corpul şi merg la petrecere, de teama că prietena s-ar putea supăra. Seara voi sta fără chef şi obosită şi probabil ulterior o sa simt resentimente fată de prietena mea pentru că simt că nu m-ar înțelege. Astfel am încălcat limitele cu propria persoană ( nu mi-am ascultat nevoile de odihnă ) şi cu prietena mea pentru că am spus ‚da’ la ceva ce simțeam ‚nu’. Un răspuns matur ar fi :”Draga mea, sunt foarte obosită şi chiar dacă îmi doresc asta foarte mult, nu pot veni. Am nevoie de somn. Sigur o să fie fain, să-mi trimiți poze. Noi când ai vrea să ne vedem la o cafea?”. In acest fel, îmi respect corpul şi-mi respect prietenia, asigurând-o pe prietenă de dorința de a o revedea şi de apreciere.

Alt exemplu: mă simt îngrijorat şi stresat după un meeting la birou. Ajung acasă nervos, soția îmi spune că vrea să mergem la un film cu multe Oscaruri. Ii răspund pe un ton iritat, ea îmi spune că o neglijez şi discuția degenerează spre ceartă şi o seară ratate. O variantă ar fi să-mi recunosc limitele ( sunt obosit, am nevoie să mă relaxez) şi i le comunic şi soției astfel ca aceasta sa nu se simtă respinsă şi neglijată: „ Draga mea, am avut o zi grea. Am nevoie să mă odihnesc. Nu pot merge la film, îmi pare rău, însă mergem sigur, cât mai curând. Vrei să mă ții în brațe, te rog?”

 

E adevărat că în realitate, relațiile pot găzdui situații mult mai dificile decât refuzul la un party sau o îngrijorare, şi tocmai de aceea este crucial să ne recunoaştem limitele pentru noi şi apoi să le comunicăm celuilalt pentru a atinge intimitatea cu respect şi grijă, în funcție de limitele celuilalt.

Pentru că în final toţi ne dorim relaţii care să ne îmbogăţească, nu să ne anihileze. O viaţă împlinită înseamnă relaţii care ne îmbogăţesc.
Iar construirea unor relaţii care ne împlinesc înseamnă o artă care se învaţă şi se perfecţionează continuu.

Dacă te interesează perfecţionarea acestei arte, te invit la două evenimente:

  1. conferința interactivă cu tema : Cum punem limite sănătoase în relații: susținută pe 19 ianuarie ( link mai jos) pentru a te familiariza cu aspectele teoretice, importanța crucială a stabilirii de limite în relații, şi cu situații variate experimentate de participanți.https://www.facebook.com/events/1456420194490409/

 

  1. atelierul terapeutic cu aceeaşi temă ( 8 si 9 februarie) , în care se vor lucra mai în profunzime aspectele stabilirii de limite sănătoase în relaţii. Vezi linkul mai jos.
    https://www.facebook.com/events/328423987971609/

www.timpsicontratimp.ro

Aştept cu interes părerile tale pe blog şi la lucia@timpsicontratimp.ro

 

/0 Comments/by

Străbunicul meu Moromete

Marin Preda este scriitorul meu român preferat. Poate şi pentru că am locuit atât geografic, cât şi simbolic în acelaşi spațiu, câmpia Teleormanului ( Vlaşca în vremea lui), dar în mod cert pentru felul în care rezonează în mine emoțiile transmise de cuvintele sale. Actorul care l-a personificat pe Niculae în Moromeții I a terminat acelaşi liceu cu mine 3 ani mai devreme, deci am fost colegi 1 an şi îmi amintesc felul misterios şi respectuos în care vorbeam despre el, împreună cu prietenii mei din clasă.

Am văzut Moromeții I de cel puțin 10 ori şi nu aveam deci cum să ratez Moromeții II.

Am mers însă la premieră cu inima uşor îndoită de teama că ar putea strica în vreun fel amprenta afectivă a primului film. Asta nu s-a întâmplat, ci dimpotrivă, însă am plecat din sală cu inima grea şi capul mare, senzație care m-a însoțit câteva zile după. Am realizat că la fel mă simțeam de fiecare dată când vedeam Moromeții I, însă nu îmi puteam explica starea.

Ce crezi că m-a atins aşa mult?

Sărăcia familiei lui Ilie Moromete? Schimbarea regimului cu tot ce ştiam că urma după instaurarea comunismului? Supărarea lui Niculae că nu putea merge la şcoală? Conflictele din familia lor? Nedreptățile sociale din sat?

Prea puțin din toate astea. Ce m-a atins profund a fost însingurarea lor extremă, incapacitatea de a-şi comunica felul în care se simt unul altuia. Niciun personaj din film nu-şi putea deschide sufletul, nu-şi putea împărtăşi emoțiile, şi probabil majoritatea nici nu le conştientizau pentru ei înşişi. 

Imi păreau toți lighioane din pădure cu înfățişare de om, cu limbaj şi abilități cognitive superioare, însă atât de răniți, încât interacțiunea dintre ei lua forma atacului, fugii sau înghețării în durere.

Ți-l imaginezi pe Moromete adunându-şi familia în jurul cinei, spunându-le : „ Măi oameni buni, lucrurile nu stau bine deloc. Sunt îngrijorat de cum o să ieşim din iarnă. Atâta timp cât suntem uniți însă, nu am nicio îndoială ca vom găsi o soluție. Hai să spună fiecare acum ce idei aveți despre asta”.

Nici eu.

Moromete avea în jur de 50 de ani in 1945, deci mi-ar fi putut fi străbunic. Ca să continui jocul identificării, aş presupune că Ilinca, fiica Catrinei, ar fi fost bunica. Ea ar fi trăit în sat, în Siliştea Gumeşti, s-ar fi măritat într-un sistem patriarhal rigid şi ar fi avut-o pe mama, pe care ar fi crescut-o cu toate carențele emoționale cu care ea însăşi a fost crescută. Mama pleacă la oraş, trăieşte in comunism, şi la lipsurile ei emoționale, se adaugă secretomania specifică regimului, vremea decrețeilor cu avorturi ilegale si periculoase despre care nu poate vorbi cu nimeni, şi altele şi altele.

Mă naşte pe mine, eu preiau stările şi emoțiile ei ( asta face orice copil fără excepție ), si parcurg un drum lung, uneori perceput ca fără ieşire, uneori perceput extrem de dureros, de la stadiul de animal rănit la stadiul de persoană cu emoții care poate oferi şi caută apropierea.

Şi drumul mă duce spre data de 5 noiembrie la Sala Palatului sa văd premiera filmului Moromeții II.

Mă întreb cum ar privi strabunicul meu Moromete, bunica Ilinca si mama următoarea secvență a filmului meu propriu: Lucia ieşind de la filmul lor, ținându-şi prietenul de mână spunând: „ Mă simt tristă dupa fimul ăsta, mă simt fragilă şi am nevoie să mă ții în brațe”, iar el răspunzâd : „Cum să nu, baby. Te iubesc, sunt cu tine.”

………………………………………….

Aş putea scrie ( şi o voi face) mult despre trauma de țară, despre trauma transgenerațională şi felul în care ne afectează pe toți, pe unii dintre noi fără să ştim. Şi mai ales despre procesul prin care trauma nu ne mai controlează viața, ci devine un film care mai rulează din când în când în noi, iar noi ştim că este un film.

Aş putea scrie un roman despre felul în care Moromeții  rezonează în mine.

Cum rezonează în tine?

Ma interesează să-mi scrii despre asta, o poți face fie pe blog, fie la lucia@timpsicontratimp.ro

Nu de alta, dar poate avem acelaşi străbunic şi nu ştim încă.

/3 Comments/by

Alegerile care ne aleg

Am cunoscut-o pe Alina ( in cercurile de tango ii spunem “la Morocha”) acum 12 ani, la cateva luni dupa ce am inceput sa dansez tango. In poza, in dreapta mea ( eu sunt cea cu bluza roz, foarte aprinsa in discursul de marti de la milonga 🙂 ) 

In fotografie suntem o parte din persoanele carora Alina ne-a transformat fundamental viata, toti predam si organizam practici sau petreceri regulate de tango. Unii ne-am lasat in urma jobul pentru a ne dedica exclusiv tangoului, si oricum toti ne-am schimbat radical stilul de viata si cercul de prieteni. Una dintre doamnele din poza chiar s-a casatorit cu un argentinian, evident dansator de tango, si locuieste acum in Buenos Aires.

M-am tot intrebat de unde am avut curajul sau/si inconstienta sa ma afund in tango, asa, ca intr-o apa adanca, sa schimb radical un mod de a fi cu altul, sa las in urma un job si niste repere ce pareau clare de existenta, sa plec un an in Buenos Aires ca sa ma apropii mai bine de tango, si evident de multe alte lucruri din mine.

Si imi raspund acum ca in mare parte am facut-o datorita Alinei. La cursurile ei am simtit atentie, apreciere si afectiune. Contam eu, nu ca un cursant oarecare, ci eu, chiar eu, simteam ca ma incurajeaza cu fiecare mic progres, o simteam aproape, cu licarul acela in privire ( cei ce o cunosc stiu la ce ma refer), care imi transmitea: “Hai mai, ai rabdare, e spre bine, relaxeaza-te,  sunt aici cu tine”.

Sunt ferm convinsa ca pedagogia cu aceste trei componente face minuni, schimba vieti, provoaca decizii majore.

Pana la 30 de ani cand am inceput tangoul, nu am avut un astfel de pedagog, nici in scoala, liceu, sau facultate. Unii predau corect, altii erau prea tristi sa transmita ceva, altii prea absorbiti de ei insisi, unii ofereau atentie, altii apreciere, 2 sau 3 afectiune. Dar nimeni pana la Alina nu le-a oferit pe toate.

Este foarte probabil ca daca ea ar fi predat tehnica antitero, aviatie supersonica, tehnica pictarii pe bob de orez sau dialectul nr. 5 din tribul Himba, acum as fi facut altceva.

Videoul de mai jos arata exact asta: profesorul de matematica isi intampina elevii cu atentie, apreciere si afectiune, si apoi le preda ecuatii cu mai putine necunoscute.

https://www.facebook.com/roiubita/videos/313346902771848/UzpfSTU0ODIwMTk1MToxMDE1NjY2ODc1NTk0MTk1Mg/

Este stiut faptul ca memoria functioneaza in paradigma afectivitatii, ne amintim lucrurile care sunt impregnate cu emotie. Cand emotia este pozitiva, dorim sa multiplicam experienta si amintirea.

Draga Alina, iti multumesc,  ceea ce esti mi-a schimbat viata, mi-a facut alegeri. Eu am facut acele alegeri? Probabil eu le-am pus in practica, asa ca un executant, decizia insa s-a luat la alt nivel, mai profund,  pe baza atentiei, aprecierii si afectiunii tale.

Sper sa fi invatat de la tine si sa transmit si eu mai departe in predare acest mod de a fi in relatie cu cursantii mei de tango.

A, da, si evident, tehnica de ocho, cross sau mers.

  • multumesc Vale pentru inspiratia de a surprinde acest moment in fotografie!

 

 

/0 Comments/by

Un veac de relatii cu sens

Unul din cei 3 predictori ai sănătații emoționale a unei persoane îl reprezintă calitatea relațiilor, de orice fel: de cuplu, prietenie, familie, profesionale, etc., adica echilbrul pe care îl poate stabili între intimitate și autonomie.

Capacitatea de a dansa dansul în continuă mișcare între autonomie și intimitate este despre a-ți recunoaște și comunica emoțiile, vulnerabilitățile, suportul și disponibilitatea pentru celălalt, si despre a ști sa pui limite pentru a-ți proteja spațiul emoțional și a lăsa un loc între tine și celălalt pentru ca relația să se manifeste, dincolo de așteptările și nevoile celor 2.

In dansarea acestui dans, un rol crucial îl are tipul de atașament cu care am fost crescuți în primii 2-3 ani de viață. Este ironic, spunea Eric Berne, un psihoteraut de marcă, cum soarta unui bărbat adult este determinată în mare parte de țăncul care a fost în primii ani.

In mare parte, căci acest tip de atașament, în special cel disfuncțional, se poate schimba în cadrul unor relații sănătoase, de lungă durată, cu un prieten, partener de cuplu, terapeut, etc.

Inițiatorul teoriei atașamentului este psihanalistul John Bowlby, care împreună cu asistenta sa, Mary Ainswirth, au descoperit prin cercetări experimentale, o legătura de necontestat între calitatea atașamentului în primul an de viața a bebelușului cu figura de îngrijire ( de obicei mama) și calitatea relațiilor pe care acesta le dezvolta ca adult.

Conform teoriei lui Bowlby, în perioada primilor ani de viaţă, copilul construieşte modelul de lucru al mamei si al tatălui, la care se adaugă modelele de lucru complementare ale sinelui in interacţiunea cu fiecare dintre părinţi.

Modelul de lucru înseamnă experienţele trăite de copil în legătură cu părinţii – acesta reflectă modul cum părinţii se comportă cu el, cum îi vorbesc, atitudinea pe care aceştia o au faţă de el. Pe baza acestuia copilul işi va planifica dorinţele şi temerile, precum si propriul comportament care se aşteaptă de la el.

Aceste modele de lucru, odată formate, ajung sa opereze la nivel inconştient şi se schimbă mai greu la vârsta adultă.

Cele 4 tipuri de atașament sunt:

Atasament securizant

Persoanele cu atasament securizant sunt cele care in perioada copilariei mici au avut parte de acceptare, iubire si ingrijire din partea unui adult prezent si angajat. Sunt cele care atunci cand au avut o nevoie, inclusiv emotionala, au gasit un raspuns prompt si satisfacator, imediat ce si-au exprimat-o. Sunt cele care au primit incurajare, validare, recunostere si sprijin de-a lungul primei copilarii si cele care au crescut intr-un mediu sanatos din punct de vedere emotional si relational.

Ajunse adulte, aceste persoane au o imagine de sine buna, au relatii sociale de calitate, acorda incredere oamenilor, comunica asertiv, au capacitatea de a cere si oferi ajutor, in caz de nevoie. Stiu sa gestioneze emotiile negative in situatii de stres si crize, isi cunosc limitele si posibilitatile, intra in relatii potrivite.

Atasament evitant

Evitantul este acea persoana care, in copilarie a cerut ceva ingrijitorului sau (de pilda o privire, o imbratisare, alinare etc) dar acesta nu i-a raspuns sau a facut-o intr-un mod nesatisfacator pentru el. Este copilul cu parinti distanti, rigizi si insensibili, este cel care n-a fost luat in brate ca sa nu fie prea rasfatat, cel care a cautat sprijin in diferite forme dar a ramas fara raspuns. Este acel copil care a primit feedback pozitiv doar atunci cand a performat si care a inteles ca orice ar face, nu este indeajuns pentru a fi acceptat si iubit asa cum este.

Adultul evitant a invatat ca a cauta sprijin este periculos si nefolositor. Este cel care-si reprima emotia si evita s-o recunoasca sau s-o acceseze. El nu vorbeste despre lumea lui interioara din teama de respingere. Isi traieste viata valorizand latura cognitiva a realitatii. Evita contactul cu semenii si se retrage deseori in lumea lui interioara pentru a se re-echilibra din punct de vedere emotional.

Atasament anxios

Anxiosul este cel care nu a fost vazut, auzit, ascultat suficient in copilarie si care a primit raspuns inconsecvent la nevoile sale. Este cel care a invatat ca trebuie sa faca galagie, ca cineva sa-l vada si sa-i raspunda nevoilor. Poate fi cel a carui absenta nu este observata, poate fi copilul problema sau oaia neagra a familiei. Oricum ar fi privit de ceilalti, este cel care, la un moment dat oboseste sa ceara ajutor si invata sa se descurce pe cont propriu.

Adultul anxios este preocupat de prezenta altuia in viata lui, este critic, instruieste, controleaza. Este activ, neobosit, lupta pentru propriile relatii si privilegii. Daca nu este multumit cu ce gaseste, abandoneaza (relatia, proiectul) si cauta ceva mai gratificant in alta parte.

Atasament dezorganizat

Persoana dezorganizata din perspectiva atasamentului este cea care n-a primit niciun fel de sprijin in copilarie. Este copilul care, fie a fost abandonat inca de la nastere, fie a crescut intr-un mediu toxic, cu unul sau mai multi adulti absenti, ei insisi cu tulburări emoționale sau psihice. Este persoana care a suferit abuzuri, și îi rezultă dificil să mențină relații, job-uri. Poate dezvolta diverse adicții, tulburări afective și psihice.

————————————————

Am facut o facultate de psihologie, un master, o formare in psihoterapie, am urmat o terapie de profunzime si una de grup, am citit multă literatură de specialitate, multe studii și teorii, am participat la nenumarate conferinte si workshopuri. Ele, dar mai ales experința proprie a primilor 2 ani de viață și a următorilor 40, m-au condus la urmatoarele credințe:

  • Sunt foarte puține persoane care au stil de atașament sănătos, din rațiuni care din păcate nu țin de ele: persoanele de sprijin veneau și ele din familii în care nevoile erau legate de asigurarea hranei, nicidecum de crearea unui mediu emoțional sănătos, persoanele de sprijin au trăit într-un regim în care comunicarea emoțiilor și comunicarea onestă in general putea fi foarte periculoasa, etc.
  • Sunt foarte putine stiluri pure. Cred ca suntem in proportie de 90% o combinație din primele 3, evident în procente diferite.
  • Tiparul de atașament nu este definitiv și irevocabil. La vărsta adolescenței sau la cea adultă, putem cunoaște persoane cu care să învațăm și alte tipare de a relaționa: un profesor, un prieten, un iubit, un psihoterapeut, un maestru.
  • Nu este deloc usor sa modifici un tipar, sa modifici cumva propriul fel de a fi, dar probabil asta e marea achizitie a speciei umane, ceea ce ne diferentiaza de alte specii

Iar credința cea mai profundă este aceasta: în timpul unui tango de 3 minute, eu Lucia, femeie adultă, pe picioarele mele, dansez cu un partener adult, pe picioarele lui, matur și surăzător, și este o bucurie această experință împărtășită prin dans.  In același timp însă, dansez cu un băiețel de 1 an sau 2 care a avut uneori nevoie de o îmbrățisare si nu a primit-o la timp. Iar partenerul meu de dans dansează în același dans cu Lucia de 1 an sau 2 care a avut uneori nevoie de o îmbrățisare si nu a primit-o la timp. Ai dansat un astfel de dans? Cum se simte? Nu-i așa că nu există cuvinte? Dacă le găsesti, as fi foarte bucuroasa să le împărtășesti aici pe blog.

Până una alta, îti propun atelierul de mai jos ca o incursiune in explorarea capacitatii proprii de a fi in intimitate.

https://www.facebook.com/events/1856313584444733/

Pentru ca, intr-adevar, cea mai frumoasa viata pe care o putem avea este cea cu relatii hranitoare, cu sens.

In loc de Un veac de singuratate, mai bine zis, insingurare, cum ar fi zis Garcia Marquez, Un veac de relatii cu sens sa avem, sau macar anii care ne-au mai ramas de-acum incolo.

 

/0 Comments/by

Blabla sau nu chiar

Fiecare călătorie cu pasageri luați prin blablacar este intrarea într-o lume distinctă. Ultima dată am luat cu noi o doamnă din Mangalia care a vorbit la telefon tot timpul drumului. Dădea sfaturi şi oferea sprijin cunoscuților cu care vorbea, îi salva pe toți, nu aveau de ales. Intr-o altă călătorie am avut pasageri un tânăr musician turc şi prietena lui. Am ascultat tot drumul compozițiile lui foarte frumoase si Metallica în concert simfonic. Cu altă ocazie, am avut un cuplu care-şi petrecuse weekendul pe o plajă pustie şi am aflat despre cum se poate face caiac în România. Au mai fost 2 pasageri, mamă şi fiu, români de origine tătară, doamna de aproximativ 50 de ani, ne povestea cât regretă că nu s-a despărțit până acum de soțul său, că acum e prea târziu. Au fost şi călătorii în linişte, şi am apreciat asta.

Cea mai memorabilă însă a fost călătoria cu un bărbat în jur de 40 de ani şi fiul său de 6 ani. Conversația s-a închegat de la sine, s-a vorbit despre maşini, despre cum Vama Veche nu mai e ce-a fost, despre casele construite pe plajă, distruse de vânt, etc. Discuția era naturală, nimeni nu făcea un efort să zică ceva pentru a umple spațiul. Nu ştiu cum s-a ajuns la fraza aproximativă, rostită de pasagerul nostru:“ Sunt aşa rare momentele în care poți să comunici cu adevărat într-un cuplu. In loc să spună cum se simt, de obicei femeile se retrag în minte, au preocupări intelectuale, caută explicații, iar bărbații se refugiază în corp, caută plăcerea strict sexuală”.

Opa, da, o minge frumos ridicată la fileu, aşa pasageri să tot ai. Blablacar ar trebui să-şi schimbe numele. Am continuat discuția pe acel fir, însă am rămas şi după terminarea călătoriei cu nişte întrebări.

  1. De ce ne este aşa greu să ne comunicăm emoțiile?
  2. De ce femeile preferă să se refugieze în minte/interpretări, iar bărbații în corp/plăcere imediată?

Hai să luăm o situație ipotetică şi să vedem cum se conturează răspunsul la prima întrebare. Doamna Bla şi domnul Bla sunt invitați la o serată. Doamna Bla este uşor timidă, introvertă, domnul Bla este extravert, comunicativ. Pe parcursul serii, doamna Bla se simte tristă, nu-şi găseşte locul, în timp ce domnul Bla străluceşte în conversații, este ca peştele în apă.

Scenariul 1. In drum spre casă, doamna Bla izbucneşte: „ Ce idee proastă să mergem la serata asta. Nişte oameni superficiali, nu aveai ce să vorbeşti cu ei. Şi în plus te-ai holbat toată seara la sânii blondei pe care încercai s-o impresionezi cu teoriile tale”. Domnul Bla contraatacă sau se retrage, discuția escaladează şi fiecare îşi petrece seara fie singur,  – doamna Bla se autolinişteşte cu teoriile sale despre bărbații care nu înțeleg femeile, iar domnul Bla urmărind pe ascuns un video porno şi masturbându-se -, fie împreună, dar distanți şi convenționali, deci un alt fel de singuri. Un veritabil blabla de comunicare.

Scenariul 2. In drum spre casă, doamna Bla spune: „M-am simțit tristă în seara asta. Nu m-am putut integra. Aş avea nevoie ca data viitoare să stăm mai mult împreună când ieşim, ştii, sunt mai timida, îmi e mai greu să încheg o discuție. Poți să mă ții în brațe acum, te rog?” Foarte probabil, lucrurile vor lua o altă turnură în acest cuplu în această seară, evident şi în funcție de reacția domnului Bla.

Diferența între cele 2 scenarii consță în cât de mult ne acceptăm emoțiile şi ne permitem să le comunicăm celuilalt: partener de cuplu/prieten, etc.

Dacă imi sunt familiare emoțiile de bază: tristețea, bucuria, furia, frica, surpriza, şi le accept ca parte din experiența mea umană cea mai profundă, atunci le şi pot comunica, fără teama că aş putea fi respins pentru asta. Pe lângă clişeele sociale ( „Unui bărbat adevărat nu ii e frică niciodată”, „Bărbatul adevărat nu-şi arată emoțiile”, „ Bărbaților nu le plac femeile smiorcăite, care se plâng”), moştenim atitudinea părinților față de emoții.

O mamă care nu-şi acceptă copilul când e trist, furios sau cu temeri, şi încearcă să îl înveselească sau să îi schimbe starea, îi comunică de fapt acestuia că nu este in regulă să simți tristețe, furie sau frică, ea însăşi neputandu-le accepta la ea. Copilul devine un adult ( doamna Bla din scenariul 1 să zicem) care nu-şi recunoaşte tristețea şi consideră că e în neregulă, e inadecvat să i-o comunice domnului Bla.

Până când nu vor face acest travaliu complex al acceptării emoțiilor si vulnerabilităților proprii, şi comunicării lor celuilalt, Scenariul 2 este o utopie, iar intimitatea în cuplu este blabla.

Intimitatea în doi, fie in cadrul unui cuplu, prietenii, familii este bazată pe emoții. Pe recunoaşterea lor şi comunicarea acestora celuilalt.

Iti propun atelierul de mai jos ca o incursiune in explorarea capacitatii proprii de a fi in intimitate.

https://www.facebook.com/events/235274047288947/

Răspunsul la a doua întrebare (De ce femeile preferă să se refugieze în minte/interpretări, iar bărbații în corp/plăcere imediată?) il conturez în postarea viitoare. Aştept cu mare curiozitate şi părerea ta până atunci

/6 Comments/by

Când ai fost ultima dată în intimitate?

„Te-a satisfacut? E bun/a la pat?”” sunt întrebări pe care le aştepți de la interlocutor, legate de curiozitatea din titlu.

Multe persoane asociază intimitatea cu actul fizic, sexual. Sunt intim/ă cu tine dacă m-am dezbrăcat şi am avut un raport sexual. Iți ofer trupul meu, însă nu şi emoțiile mele, gândurile mele, fricile şi speranțele mele.

Ce sărăcire a acestui cuvânt, a acestei realități din spatele lui. Ce sărăcire a vieții, ce pierdere, ce singurătate…

Este poate cea mai importantă întrebare pe care o cunosc, dacă imi reprezint intimitatea astfel: capacitatea de a fi prezentă într-o relație ( de cuplu, familie, prietenie, etc), de a îl primi pe celălalt în viața mea, de a-mi cunoaşte si exprima vulnerabilitățile, de a avea încredere că celălalt, de care simt să mă apropii mai mult, nu mă va răni ( aşa cum mi s-a întâmplat în trecut, mie şi oricui citeşte acest post, fără excepție), şi de a avea încredere că dacă se va întâmpla din nou, mă voi ridica singură sau cu ajutorul celor apropiați.

A fi intim cu cineva în această accepțiune este cea mai profundă dovadă de maturitate. Mă cunosc, îmi ştiu durerile, punctele vulnerabile ( face parte din experienta de viață pe planeta Pământ), dar nu fug de ele. Vin în întimpinarea ta ( partener de cuplu, prieten), dacă simt acest imbold, şi aleg să am o relație cu tine. Cu cât mai intimă relația, cu atât mai bogată sunt eu. Maturitatea constă în întelegerea faptului că cea mai valoroasă existență este cea cu relații de profundă intimitate.

A fi intim cu cineva în această accepțiune este cea mai profundă dovadă de spiritualitate. Sunt în contact cu partea de suferință din mine şi asta mă apropie de suferința ta. Dacă reuşim să înțelegem această parte întunecată, unul altuia, adică reuşim sa ne apropiem eu de pe Crucea mea cu tine pe Crucea ta, atunci ne va fi accesibil şi raiul. Ne vom arăta raiul unul altuia, îl vom simți în spațiul dintre noi. Am avut mereu o neîncredere în maeştii de tot felul care se hrănesc cu un bob de orez pe zi, îşi exersează atenția, usucă prosoape ude pe propriul corp şi sparg cărămizi cu puterea minții. Nu mă convinge nimic de spiritualitatea lor, mai mult decât felul in care susțin o relație umană, de egalitate. E mult mai uşor sa fii maestru, distant, atotştiutot şi condescendent, decât să ai relație de intimitate.

Când ai o astfel de relație de intimitate ( de prietenie, cuplu, familie, terapeutică, etc), uşor uşor toate celelalte relații relevante din viața ta devin intime. Intimitatea se propagă.

De multe ori, sunt motive inconştiente care ne împiedică să o accesăm. Este un TED Talk foarte valoros pe această temă, pe care il adaug aici:

https://www.youtube.com/watch?v=ajJQtm-wCZc

Pe final, îți lansez invitația de a transmite azi un mesaj de recunoştință persoanei/persoanelor cu care te simți intim/ă. Eu o sa scriu in mesajul meu : „asa, din senin” si voi adăuga acel sticker din messenger cu cele 2 creaturi, una roşie, alta albastră, care se îmbrățişează.

“Out beyond ideas of wrongdoing and rightdoing there is a field. I’ll meet you there. When the soul lies down in that grass, the world is too full to talk about.” Rumi

 

/0 Comments/by

KINTSUKUROI x 2 sau arta de a fi în relație

Kintsukuroi inseamnă în japoneză „a repara cu aur”. Reprezintă arta de a repara piesele de ceramică cu smalț de aur sau argint şi înțelegerea faptului că piesa astfel rezultată este mai frumoasă tocmai pentru că a fost spartă.

Sunt momente în viața oricăruia dintre noi cand ne facem bucăți, mai mici sau mai mari. Când vasul în care țineam încrederea, entuziasmul, energia, sensul, se sparge.

Pentru unii din noi, ruptura e provocată în copilărie de persoanele de suport care în loc să fie aproape, stau la distanță, sau care în loc sa sprijine, au nevoie de noi să îi sprijinim.

Pentru alții, ruptura apare în adolescență când ne simțim respinşi cu cruzime de colegi, de prima iubită sau primul iubit, când nu ne sunt înțelese trăirile si aşteptările de viitor, când nu primim suficientă susținere pentru intrarea în viața de adult.

Sunt alții care se prăbuşesc la vârsta adultă, atunci când descoperă că persoana alături de care se vedeau întreaga viață, are o viață paralelă şi într-un final îi părăseşte, când află de pe fişa medicală proprie de existența unei boli incurabile, de care până ieri nu auziseră, când suferă după decesul unei persoane foarte apropiate. Sau alte nenumărate rupturi, mai mici sau mai mari. Viata este foarte creativa si in acest sens.

Când ne facem bucăți în acest fel, lucrurile îsi pierd coerența, sensul, conturul, totul devine cețos.

Unii nu îşi revin după ruptură, din păcate.

Alții însă reuşesc, în timp, să lipească bucățile sparte, de cele mai multe ori cu sprijinul relațiilor ( de cuplu, prietenie, familie, relația psihoterapeutică). Ei reuşesc astfel să facă artă din propria viață. KINTSUKUROI, sau reziliență în limbaj psihologic.

Vasul-viață nou rezultat, cu rănile şi vulnerabilitățile smălțuite în aur, ne face mai umani şi mai capabili să înțelegem rănile celuilalt, să ne apropiem în mod autentic de celălalt. Vasul-viață smălțuit astfel reprezintă de fapt călătoria noastră personală, ceea ce am facut în mod unic şi irepetabil cu experiența numită viață, ceea ce vom avea in fața ochilor înainte de final, raiul sau iadul propriu.

In plus, eu cred că istoria rănilor personale şi felul în care le smălțuim in vasul-viață propriu, reprezintă criteriile profunde, inconştiente după care ne alegem relațiile importante ( de cuplu, de prietenie, etc).

Astfel, pentru a face artă dintr-o relație relevantă, este vital să dezvăluim rănile proprii şi să le cunoaştem pe ale partenerului/prietenului/fratelui, etc, cu scopul de a le îngriji reciproc.

Este o condiție de bază pentru a atinge intimitatea profundă în vasele-viață comunicante.

Intr-un registru mai corporal, cel al tangoului, ce mă emoționează cel mai mult când privesc un cuplu in dans, este atenția, repectul şi grija unuia față de celălalt. Daca cele 2 vase ar dansa, părțile cele mai strălucitoare ar fi bucățile de smalț, de aur sau argint, ale vulnerabilităților proprii.

.

/2 Comments/by

In-cercarea de a fi

Dintotdeauna mi-a placut imaginea culorii noi care rezulta in urma combinarii a doua culori ( clasicul verde rezultat din albastru si galben), gustul rezultat din combinarea a doua ingrediente ( ceapa si usturoiul calite sunt extaz), 2 instrumente cantand la unison ( bandoneon si vioara), 2 parfumuri impreuna ( margaritarul si liliacul). Dar ce ma fascineaza de-a dreptul este spatiul afectiv care se creaza in timpul unei intalniri cu o alta persoana. Spatiu care ulterior ii transforma pe ambii, evident in functie de calitatea sa si de tipul de relatie.

De exemplu, intr-o relatie de prietenie, prietenul A ii povesteste prietenului C despre o problema cu care se confrunta. Cel mai la indemana ar fi ca C sa-i ofere niste sfaturi inteligente si urari de bine, asa ca in carti. In prieteniile puternice, exista insa un spatiu comun, care implica grija, atentie, timp, dragoste. Un spatiu in care A isi dezvaluie emotiile, pe langa faptele exterioare care-i cauzeaza necazul. Iar C reactioneaza la ele, se lasa atins, si in urma acestei atingeri ii raspunde lui A. Cu alte cuvinte, gaseste inauntrul sau un spatiu pentru emotiile lui A si ii ofera acestuia emotiile si gandurile proprii, ce apar in acest spatiu. Nu e nevoie sa fie sfaturi, de fapt de cele mai multe ori nu vor aparea sfaturi, vor aparea cuvinte si trairi neasteptate, care insa au efect de linistire si claritate pentru prieten. Este nevoie de prezenta si grija pentru celalalt. Astfel de spatii avute cu persoanele apropiate ( partener de cuplu, prieten, familie) transforma si vindeca. Si evident este nevoie de reciprocitate si continuitate. Capacitatea de a crea astfel de spatii verzi cu cateva persoane relevante reprezinta dovada cea mai clara a unei sanatati emotionale bune si o premiza de baza pentru o sanatate fizica buna.

Cred cu tarie ca daca am fi cercuri, calitatea spatiilor de intersectie cu alte cercuri ne-ar defini cel mai bine. In-cercarea de a fi.

Un alt exemplu de spatiu comun care transforma interactiuna poate aparea in dansul de tango. A lanseaza o miscare, C o primeste cu relaxare si prezenta.  Nu anticipeaza, nu grabeste raspunsul. Este atent la conexiunea cu A, careia ii raspunde in modul propriu, astfel inspirandu-l pe acesta in dans. Cine deci conduce, cine este condus? In conexiunea creata, sunt intrebari inutile, ce conteaza de fapt este vitalitatea spatiului comun din care se naste dansul.

La cat mai multe spatii verzi deci sa avem in in-cercarea de a fi! 🙂

 

 

/0 Comments/by

Tracey Crouch sau despre incredere

Marea Britanie este prima tara care in ianuarie 2018 o numeste pe Tracey Crouch, Ministru al Singuratatii, in urma studiilor conform carora izolarea sociala este o epidemie ascunsa – 10% din britanici se simt izolati in mod frecvent -. 200.000 de britanici nu comunica cu prietenii sau rudele nici macar o data pe luna.

In Japonia, sunt din ce in ce mai multi oameni singuri care recurg la furturi minore pentru a fi încarcerați, astfel beneficiind de companie.  In SUA, 43 de milioane de persoane peste 45 de ani sufera de singuratate cronica, iar 25% dintre persoane locuiesc singure.

Germania si Elvetia sunt preocupate de abordarea subiectului singuratatii la nivel de program guvernamental. In Suedia, 50% din populatie locuieste singura.

Studiile semnaleaza 3 efecte majore ale singuratatii: 1. scaderea sistemului imunitar, cu toate consecintele sale, 2. cresterea incidentei bolilor de inima, 3. aparitia de disfunctii psihiatrice ( depresie, tulburari ale somnului, dependente de tot felul – alcool, droguri, sex, munca, jocuri, etc).

Nu exista dubiu in privinta efectului nociv al izolarii sociale asupra sanatatii unei natii. Daca exista campanii nationale impotriva fumatului, a obezitatii, a diabetului, cum ar fi deci o campanie impotriva singuratatii?

Ce ar face deci Tracy Crouch in privinta acestui fenomen?
Probabil in prima instanta, ar incerca sa il inteleaga foarte bine, la nivel individual si societal.
Echipa de consilieri psihologi i-ar furniza poate urmatoarele informatii:

1. Singuratatea nu se refera la timpul petrecut de unul singur, ci la lipsa relationarii cu ceilalti, la lipsa de investire afectiva cu un altul, la lipsa unei intimitati emotionale. Sunt persoane care savureaza timpul petrecut in solitudine, carora le plac activitatile solitare precum gradinaritul, cititul, gastronomia, pictura, etc. Ele nu se simt singure in acest timp dedicat unei pasiuni, si care le ofera un sens, atata timp cat exista in viata lor 1 sau 2 persoane, cu noroc chiar 3, cu care pot impartasi propriile emotii, experiente, ganduri. In acelasi timp, sunt persoane extraverte, care adora multimile, concertele, petrecerile, care petrec timp cu multi oameni, schimba idei si vorbesc mult, cunosc frecvent persoane noi. Chiar daca inconjurati de oameni, acestia se pot simti foarte singuri, fiindu-le dificil sa aiba incredere si sa se deschida afectiv in fata altuia si mentinand relatiile la un nivel de suprafata.
2. Singuratatea este deci despre lipsa relatiilor de calitate, acelea care hranesc si ne valideaza, acelea in care avem curajul sa ne aratam vulnerabili, si in care ne asumam riscul ca am putea fi raniti la un moment dat.
3. Exista o tendinta innascuta in om de a cauta relatia, pentru ca aceasta e indispensabila vietii. Copiii crescuti in familii sanatoase emotional, in momentul in care se intalnesc, gasesc natural forme de a relationa, de a se cunoaste, de a se juca. Cu timpul ei isi vor inhiba partial aceasta pornire, din motive de jena sociala, teama de respingere, de penibil, de inadecvare. La multi insa aceasta tendinta innascuta ramane puternica, le va facilita procesul de relationare si ii va feri de cele mai multe ori de sentimentul greu de insingurare si izolare sociala. Aceste persoane carora le este natural sa relationeze intr-un mod sanatos si echilibrat sunt cele care au fost primite in relatiile de inceput (de obicei cu persoanele de ingrijire) cu bucurie, cu usuratate, carora li s-a raspuns nevoilor si care nu au simtit respingere atunci cand s-au deschis si au cerut ajutorul.
4. La nivel individual, este foarte posibil ca persoanele care vor suferi de izolare sa fie cele care intampina dificultati in relatiile relevante ( de cuplu, prietenie, familie), ca urmare a temerii de intimitate – in trecut au fost atat de ranite de persoanele in care au avut incredere, incat nu-si mai pot permite o suferinta similara, si inconstient evita apropierea emotionala, desi si-o doresc foarte mult-.
5. La nivel societal, singuratatea ar putea fi foarte accentuata intr-un sistem dictatura (nu-mi pot imagina calitatea relatiilor in Coreea de Nord unde nimeni nu poate avea incredere in nimeni), sau intr-un sistem care incurajeaza individualismul si materialismul.

Pe baza acestor informatii, dna ministru Crouch ar putea investi masiv in programe nationale de imbunatatire a relatiilor. In scoli, companii, institutii, comunitati. Cursul despre relationare ar fi obligatoriu din primul an de scoala.
Ar subventiona participarea la grupuri de terapie si grupuri de suport pentru persoane singure.
Ar crea programe educationale despre efectele singuratatii si izolarii.
Ar numi persoane responsabile cu singuratea pentru cartiere/strazi/comunitati.

Este poate cea mai importanta misiune, cea a doamnei Crouch, aceea de a reda oamenilor increderea in oameni. Implica schimbari masive de paradigma la nivel individual si societal. Este un proces indelungat, o etapa viitoare a parcursului evolutionist, la fel de importanta poate ca achizitia limbajului.

Give me hope, Mrs. Crouch, give me hope!

/1 Comment/by