Străbunicul meu Moromete

Marin Preda este scriitorul meu român preferat. Poate şi pentru că am locuit atât geografic, cât şi simbolic în acelaşi spațiu, câmpia Teleormanului ( Vlaşca în vremea lui), dar în mod cert pentru felul în care rezonează în mine emoțiile transmise de cuvintele sale. Actorul care l-a personificat pe Niculae în Moromeții I a terminat acelaşi liceu cu mine 3 ani mai devreme, deci am fost colegi 1 an şi îmi amintesc felul misterios şi respectuos în care vorbeam despre el, împreună cu prietenii mei din clasă.

Am văzut Moromeții I de cel puțin 10 ori şi nu aveam deci cum să ratez Moromeții II.

Am mers însă la premieră cu inima uşor îndoită de teama că ar putea strica în vreun fel amprenta afectivă a primului film. Asta nu s-a întâmplat, ci dimpotrivă, însă am plecat din sală cu inima grea şi capul mare, senzație care m-a însoțit câteva zile după. Am realizat că la fel mă simțeam de fiecare dată când vedeam Moromeții I, însă nu îmi puteam explica starea.

Ce crezi că m-a atins aşa mult?

Sărăcia familiei lui Ilie Moromete? Schimbarea regimului cu tot ce ştiam că urma după instaurarea comunismului? Supărarea lui Niculae că nu putea merge la şcoală? Conflictele din familia lor? Nedreptățile sociale din sat?

Prea puțin din toate astea. Ce m-a atins profund a fost însingurarea lor extremă, incapacitatea de a-şi comunica felul în care se simt unul altuia. Niciun personaj din film nu-şi putea deschide sufletul, nu-şi putea împărtăşi emoțiile, şi probabil majoritatea nici nu le conştientizau pentru ei înşişi. 

Imi păreau toți lighioane din pădure cu înfățişare de om, cu limbaj şi abilități cognitive superioare, însă atât de răniți, încât interacțiunea dintre ei lua forma atacului, fugii sau înghețării în durere.

Ți-l imaginezi pe Moromete adunându-şi familia în jurul cinei, spunându-le : „ Măi oameni buni, lucrurile nu stau bine deloc. Sunt îngrijorat de cum o să ieşim din iarnă. Atâta timp cât suntem uniți însă, nu am nicio îndoială ca vom găsi o soluție. Hai să spună fiecare acum ce idei aveți despre asta”.

Nici eu.

Moromete avea în jur de 50 de ani in 1945, deci mi-ar fi putut fi străbunic. Ca să continui jocul identificării, aş presupune că Ilinca, fiica Catrinei, ar fi fost bunica. Ea ar fi trăit în sat, în Siliştea Gumeşti, s-ar fi măritat într-un sistem patriarhal rigid şi ar fi avut-o pe mama, pe care ar fi crescut-o cu toate carențele emoționale cu care ea însăşi a fost crescută. Mama pleacă la oraş, trăieşte in comunism, şi la lipsurile ei emoționale, se adaugă secretomania specifică regimului, vremea decrețeilor cu avorturi ilegale si periculoase despre care nu poate vorbi cu nimeni, şi altele şi altele.

Mă naşte pe mine, eu preiau stările şi emoțiile ei ( asta face orice copil fără excepție ), si parcurg un drum lung, uneori perceput ca fără ieşire, uneori perceput extrem de dureros, de la stadiul de animal rănit la stadiul de persoană cu emoții care poate oferi şi caută apropierea.

Şi drumul mă duce spre data de 5 noiembrie la Sala Palatului sa văd premiera filmului Moromeții II.

Mă întreb cum ar privi strabunicul meu Moromete, bunica Ilinca si mama următoarea secvență a filmului meu propriu: Lucia ieşind de la filmul lor, ținându-şi prietenul de mână spunând: „ Mă simt tristă dupa fimul ăsta, mă simt fragilă şi am nevoie să mă ții în brațe”, iar el răspunzâd : „Cum să nu, baby. Te iubesc, sunt cu tine.”

………………………………………….

Aş putea scrie ( şi o voi face) mult despre trauma de țară, despre trauma transgenerațională şi felul în care ne afectează pe toți, pe unii dintre noi fără să ştim. Şi mai ales despre procesul prin care trauma nu ne mai controlează viața, ci devine un film care mai rulează din când în când în noi, iar noi ştim că este un film.

Aş putea scrie un roman despre felul în care Moromeții  rezonează în mine.

Cum rezonează în tine?

Ma interesează să-mi scrii despre asta, o poți face fie pe blog, fie la lucia@timpsicontratimp.ro

Nu de alta, dar poate avem acelaşi străbunic şi nu ştim încă.

3 replies
  1. Cristian
    Cristian says:

    Bănuiesc că nu sunt singurul care nu s-a simțit bine vizionând Moromeții 2, deși, poate inexplicabil, mi-a și plăcut, în același timp (am fost impresionat de imagine). Pentru cei care au simțit la fel nu mai e nevoie de explicații și îi salut 😉 Bineînțeles ca îi salut cu aceeași deferență și pe cei care sunt și mai mult diferiți față de mine 😉
    Cred că am reușit să îmi și explic ceea ce am simțit. Emoțiile personajelor și modul lor de exprimare (inexpresivitate, imobilism facial și gestic, discuție surdă și lapidară) îmi displac, chiar îmi repugnă pt că… pt că le-am văzut pe viu în perioada socialista și, chiar copil fiind, le-am practicat, și suferit totodată, fără voie. A fost atât de dureros încât mă deranjează când le revăd. Eram în școală primară, jucam într-o piesă de teatru de la o serbare, și aveam senzația că dacă sunt serios/inexpresiv redau foarte bine trăirile personajului, iar spectatorii vor înțelege perfect. Gândeam atunci că e forma potrivită de exprimare a ceea ce simțeam și a emotionalității de grup percepută de mine. Eram mulțumit și totuși simțeam că ceva scârțâie… Mi-aș dori să fi știut de atunci ce…
    Socialismul, ca oricare societate opresivă, însemna un forțaj emoțional permanent, epuizant, generator implacabil de frustrare și disperare. Adaptarea a condus la pierderea responsabilității, la inexpresivitate, imobilism facial și gestic, discuție surdă și lapidară …
    Cam așa îmi explic eu de ce nu mă simt bine vizionând filmele românești, drame ale societății represive, deși le apreciez valoarea artistică.

    Reply
  2. Valentino Luca
    Valentino Luca says:

    Buna! Nu am apucat sa vad Morometii 2 (si eu am inima indoita de a nu fi sub “asteptari”), insa rezonez la ce spui, ma gandesc adesea la asta. Dupa acceptare, oare intereactiunea cu parintii nostri va schimba cursul generational? Oare putem comunica cu trauma, acest nor negru care ori se dizolva, ori se ingreuneaza. Sper ca prin actiunile noastre, asa cum am putea ingreuna trauma, sa o putem vindeca partial. Dar banuiesc ca asta vom afla abia dupa.

    Reply
    • Lucia
      Lucia says:

      Multumesc pentru comentariu, Vale. Da, dupa acceptare si integrare lucrurile se schimba. Insa acceptarea si integrarea reprezinta un proces lung, si din pacate multi dintre noi nu il duc pana la capat. Eu cred ca este cel mai important proces de crestere personala. Sa avem rabdare si incredere deci. 🙂

      Reply

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.