Unul din cei 3 predictori ai sănătații emoționale a unei persoane îl reprezintă calitatea relațiilor, de orice fel: de cuplu, prietenie, familie, profesionale, etc., adica echilbrul pe care îl poate stabili între intimitate și autonomie.

Capacitatea de a dansa dansul în continuă mișcare între autonomie și intimitate este despre a-ți recunoaște și comunica emoțiile, vulnerabilitățile, suportul și disponibilitatea pentru celălalt, si despre a ști sa pui limite pentru a-ți proteja spațiul emoțional și a lăsa un loc între tine și celălalt pentru ca relația să se manifeste, dincolo de așteptările și nevoile celor 2.

In dansarea acestui dans, un rol crucial îl are tipul de atașament cu care am fost crescuți în primii 2-3 ani de viață. Este ironic, spunea Eric Berne, un psihoteraut de marcă, cum soarta unui bărbat adult este determinată în mare parte de țăncul care a fost în primii ani.

In mare parte, căci acest tip de atașament, în special cel disfuncțional, se poate schimba în cadrul unor relații sănătoase, de lungă durată, cu un prieten, partener de cuplu, terapeut, etc.

Inițiatorul teoriei atașamentului este psihanalistul John Bowlby, care împreună cu asistenta sa, Mary Ainswirth, au descoperit prin cercetări experimentale, o legătura de necontestat între calitatea atașamentului în primul an de viața a bebelușului cu figura de îngrijire ( de obicei mama) și calitatea relațiilor pe care acesta le dezvolta ca adult.

Conform teoriei lui Bowlby, în perioada primilor ani de viaţă, copilul construieşte modelul de lucru al mamei si al tatălui, la care se adaugă modelele de lucru complementare ale sinelui in interacţiunea cu fiecare dintre părinţi.

Modelul de lucru înseamnă experienţele trăite de copil în legătură cu părinţii – acesta reflectă modul cum părinţii se comportă cu el, cum îi vorbesc, atitudinea pe care aceştia o au faţă de el. Pe baza acestuia copilul işi va planifica dorinţele şi temerile, precum si propriul comportament care se aşteaptă de la el.

Aceste modele de lucru, odată formate, ajung sa opereze la nivel inconştient şi se schimbă mai greu la vârsta adultă.

Cele 4 tipuri de atașament sunt:

Atasament securizant

Persoanele cu atasament securizant sunt cele care in perioada copilariei mici au avut parte de acceptare, iubire si ingrijire din partea unui adult prezent si angajat. Sunt cele care atunci cand au avut o nevoie, inclusiv emotionala, au gasit un raspuns prompt si satisfacator, imediat ce si-au exprimat-o. Sunt cele care au primit incurajare, validare, recunostere si sprijin de-a lungul primei copilarii si cele care au crescut intr-un mediu sanatos din punct de vedere emotional si relational.

Ajunse adulte, aceste persoane au o imagine de sine buna, au relatii sociale de calitate, acorda incredere oamenilor, comunica asertiv, au capacitatea de a cere si oferi ajutor, in caz de nevoie. Stiu sa gestioneze emotiile negative in situatii de stres si crize, isi cunosc limitele si posibilitatile, intra in relatii potrivite.

Atasament evitant

Evitantul este acea persoana care, in copilarie a cerut ceva ingrijitorului sau (de pilda o privire, o imbratisare, alinare etc) dar acesta nu i-a raspuns sau a facut-o intr-un mod nesatisfacator pentru el. Este copilul cu parinti distanti, rigizi si insensibili, este cel care n-a fost luat in brate ca sa nu fie prea rasfatat, cel care a cautat sprijin in diferite forme dar a ramas fara raspuns. Este acel copil care a primit feedback pozitiv doar atunci cand a performat si care a inteles ca orice ar face, nu este indeajuns pentru a fi acceptat si iubit asa cum este.

Adultul evitant a invatat ca a cauta sprijin este periculos si nefolositor. Este cel care-si reprima emotia si evita s-o recunoasca sau s-o acceseze. El nu vorbeste despre lumea lui interioara din teama de respingere. Isi traieste viata valorizand latura cognitiva a realitatii. Evita contactul cu semenii si se retrage deseori in lumea lui interioara pentru a se re-echilibra din punct de vedere emotional.

Atasament anxios

Anxiosul este cel care nu a fost vazut, auzit, ascultat suficient in copilarie si care a primit raspuns inconsecvent la nevoile sale. Este cel care a invatat ca trebuie sa faca galagie, ca cineva sa-l vada si sa-i raspunda nevoilor. Poate fi cel a carui absenta nu este observata, poate fi copilul problema sau oaia neagra a familiei. Oricum ar fi privit de ceilalti, este cel care, la un moment dat oboseste sa ceara ajutor si invata sa se descurce pe cont propriu.

Adultul anxios este preocupat de prezenta altuia in viata lui, este critic, instruieste, controleaza. Este activ, neobosit, lupta pentru propriile relatii si privilegii. Daca nu este multumit cu ce gaseste, abandoneaza (relatia, proiectul) si cauta ceva mai gratificant in alta parte.

Atasament dezorganizat

Persoana dezorganizata din perspectiva atasamentului este cea care n-a primit niciun fel de sprijin in copilarie. Este copilul care, fie a fost abandonat inca de la nastere, fie a crescut intr-un mediu toxic, cu unul sau mai multi adulti absenti, ei insisi cu tulburări emoționale sau psihice. Este persoana care a suferit abuzuri, și îi rezultă dificil să mențină relații, job-uri. Poate dezvolta diverse adicții, tulburări afective și psihice.

————————————————

Am facut o facultate de psihologie, un master, o formare in psihoterapie, am urmat o terapie de profunzime si una de grup, am citit multă literatură de specialitate, multe studii și teorii, am participat la nenumarate conferinte si workshopuri. Ele, dar mai ales experința proprie a primilor 2 ani de viață și a următorilor 40, m-au condus la urmatoarele credințe:

• Sunt foarte puține persoane care au stil de atașament sănătos, din rațiuni care din păcate nu țin de ele: persoanele de sprijin veneau și ele din familii în care nevoile erau legate de asigurarea hranei, nicidecum de crearea unui mediu emoțional sănătos, persoanele de sprijin au trăit într-un regim în care comunicarea emoțiilor și comunicarea onestă in general putea fi foarte periculoasa, etc.
• Sunt foarte putine stiluri pure. Cred ca suntem in proportie de 90% o combinație din primele 3, evident în procente diferite.
• Tiparul de atașament nu este definitiv și irevocabil. La vărsta adolescenței sau la cea adultă, putem cunoaște persoane cu care să învațăm și alte tipare de a relaționa: un profesor, un prieten, un iubit, un psihoterapeut, un maestru.
• Nu este deloc usor sa modifici un tipar, sa modifici cumva propriul fel de a fi, dar probabil asta e marea achizitie a speciei umane, ceea ce ne diferentiaza de alte specii

Iar credința cea mai profundă este aceasta: în timpul unui tango de 3 minute, eu Lucia, femeie adultă, pe picioarele mele, dansez cu un partener adult, pe picioarele lui, matur și surăzător, și este o bucurie această experință împărtășită prin dans.  In același timp însă, dansez cu un băiețel de 1 an sau 2 care a avut uneori nevoie de o îmbrățisare si nu a primit-o la timp. Iar partenerul meu de dans dansează în același dans cu Lucia de 1 an sau 2 care a avut uneori nevoie de o îmbrățisare si nu a primit-o la timp. Ai dansat un astfel de dans? Cum se simte? Nu-i așa că nu există cuvinte? Dacă le găsesti, as fi foarte bucuroasa să le împărtășesti aici pe blog.

Până una alta, îti propun atelierul de mai jos ca o incursiune in explorarea capacitatii proprii de a fi in intimitate.

https://www.facebook.com/events/1856313584444733/

Pentru ca, intr-adevar, cea mai frumoasa viata pe care o putem avea este cea cu relatii hranitoare, cu sens.

In loc de Un veac de singuratate, mai bine zis, insingurare, cum ar fi zis Garcia Marquez, Un veac de relatii cu sens sa avem, sau macar anii care ne-au mai ramas de-acum incolo.

Kintsukuroi inseamnă în japoneză „a repara cu aur”. Reprezintă arta de a repara piesele de ceramică cu smalț de aur sau argint şi înțelegerea faptului că piesa astfel rezultată este mai frumoasă tocmai pentru că a fost spartă.

Sunt momente în viața oricăruia dintre noi cand ne facem bucăți, mai mici sau mai mari. Când vasul în care țineam încrederea, entuziasmul, energia, sensul, se sparge.

Pentru unii din noi, ruptura e provocată în copilărie de persoanele de suport care în loc să fie aproape, stau la distanță, sau care în loc sa sprijine, au nevoie de noi să îi sprijinim.

Pentru alții, ruptura apare în adolescență când ne simțim respinşi cu cruzime de colegi, de prima iubită sau primul iubit, când nu ne sunt înțelese trăirile si aşteptările de viitor, când nu primim suficientă susținere pentru intrarea în viața de adult.

Sunt alții care se prăbuşesc la vârsta adultă, atunci când descoperă că persoana alături de care se vedeau întreaga viață, are o viață paralelă şi într-un final îi părăseşte, când află de pe fişa medicală proprie de existența unei boli incurabile, de care până ieri nu auziseră, când suferă după decesul unei persoane foarte apropiate. Sau alte nenumărate rupturi, mai mici sau mai mari. Viata este foarte creativa si in acest sens.

Când ne facem bucăți în acest fel, lucrurile îsi pierd coerența, sensul, conturul, totul devine cețos.

Unii nu îşi revin după ruptură, din păcate.

Alții însă reuşesc, în timp, să lipească bucățile sparte, de cele mai multe ori cu sprijinul relațiilor ( de cuplu, prietenie, familie, relația psihoterapeutică). Ei reuşesc astfel să facă artă din propria viață. KINTSUKUROI, sau reziliență în limbaj psihologic.

Vasul-viață nou rezultat, cu rănile şi vulnerabilitățile smălțuite în aur, ne face mai umani şi mai capabili să înțelegem rănile celuilalt, să ne apropiem în mod autentic de celălalt. Vasul-viață smălțuit astfel reprezintă de fapt călătoria noastră personală, ceea ce am facut în mod unic şi irepetabil cu experiența numită viață, ceea ce vom avea in fața ochilor înainte de final, raiul sau iadul propriu.

In plus, eu cred că istoria rănilor personale şi felul în care le smălțuim in vasul-viață propriu, reprezintă criteriile profunde, inconştiente după care ne alegem relațiile importante ( de cuplu, de prietenie, etc).

Astfel, pentru a face artă dintr-o relație relevantă, este vital să dezvăluim rănile proprii şi să le cunoaştem pe ale partenerului/prietenului/fratelui, etc, cu scopul de a le îngriji reciproc.

Este o condiție de bază pentru a atinge intimitatea profundă în vasele-viață comunicante.

Intr-un registru mai corporal, cel al tangoului, ce mă emoționează cel mai mult când privesc un cuplu in dans, este atenția, repectul şi grija unuia față de celălalt. Daca cele 2 vase ar dansa, părțile cele mai strălucitoare ar fi bucățile de smalț, de aur sau argint, ale vulnerabilităților proprii.

.

Marea Britanie este prima tara care in ianuarie 2018 o numeste pe Tracey Crouch, Ministru al Singuratatii, in urma studiilor conform carora izolarea sociala este o epidemie ascunsa – 10% din britanici se simt izolati in mod frecvent -. 200.000 de britanici nu comunica cu prietenii sau rudele nici macar o data pe luna.

In Japonia, sunt din ce in ce mai multi oameni singuri care recurg la furturi minore pentru a fi încarcerați, astfel beneficiind de companie.  In SUA, 43 de milioane de persoane peste 45 de ani sufera de singuratate cronica, iar 25% dintre persoane locuiesc singure.

Germania si Elvetia sunt preocupate de abordarea subiectului singuratatii la nivel de program guvernamental. In Suedia, 50% din populatie locuieste singura.

Studiile semnaleaza 3 efecte majore ale singuratatii: 1. scaderea sistemului imunitar, cu toate consecintele sale, 2. cresterea incidentei bolilor de inima, 3. aparitia de disfunctii psihiatrice ( depresie, tulburari ale somnului, dependente de tot felul – alcool, droguri, sex, munca, jocuri, etc).

Nu exista dubiu in privinta efectului nociv al izolarii sociale asupra sanatatii unei natii. Daca exista campanii nationale impotriva fumatului, a obezitatii, a diabetului, cum ar fi deci o campanie impotriva singuratatii?

Ce ar face deci Tracy Crouch in privinta acestui fenomen?
Probabil in prima instanta, ar incerca sa il inteleaga foarte bine, la nivel individual si societal.
Echipa de consilieri psihologi i-ar furniza poate urmatoarele informatii:

1. Singuratatea nu se refera la timpul petrecut de unul singur, ci la lipsa relationarii cu ceilalti, la lipsa de investire afectiva cu un altul, la lipsa unei intimitati emotionale. Sunt persoane care savureaza timpul petrecut in solitudine, carora le plac activitatile solitare precum gradinaritul, cititul, gastronomia, pictura, etc. Ele nu se simt singure in acest timp dedicat unei pasiuni, si care le ofera un sens, atata timp cat exista in viata lor 1 sau 2 persoane, cu noroc chiar 3, cu care pot impartasi propriile emotii, experiente, ganduri. In acelasi timp, sunt persoane extraverte, care adora multimile, concertele, petrecerile, care petrec timp cu multi oameni, schimba idei si vorbesc mult, cunosc frecvent persoane noi. Chiar daca inconjurati de oameni, acestia se pot simti foarte singuri, fiindu-le dificil sa aiba incredere si sa se deschida afectiv in fata altuia si mentinand relatiile la un nivel de suprafata.
2. Singuratatea este deci despre lipsa relatiilor de calitate, acelea care hranesc si ne valideaza, acelea in care avem curajul sa ne aratam vulnerabili, si in care ne asumam riscul ca am putea fi raniti la un moment dat.
3. Exista o tendinta innascuta in om de a cauta relatia, pentru ca aceasta e indispensabila vietii. Copiii crescuti in familii sanatoase emotional, in momentul in care se intalnesc, gasesc natural forme de a relationa, de a se cunoaste, de a se juca. Cu timpul ei isi vor inhiba partial aceasta pornire, din motive de jena sociala, teama de respingere, de penibil, de inadecvare. La multi insa aceasta tendinta innascuta ramane puternica, le va facilita procesul de relationare si ii va feri de cele mai multe ori de sentimentul greu de insingurare si izolare sociala. Aceste persoane carora le este natural sa relationeze intr-un mod sanatos si echilibrat sunt cele care au fost primite in relatiile de inceput (de obicei cu persoanele de ingrijire) cu bucurie, cu usuratate, carora li s-a raspuns nevoilor si care nu au simtit respingere atunci cand s-au deschis si au cerut ajutorul.
4. La nivel individual, este foarte posibil ca persoanele care vor suferi de izolare sa fie cele care intampina dificultati in relatiile relevante ( de cuplu, prietenie, familie), ca urmare a temerii de intimitate – in trecut au fost atat de ranite de persoanele in care au avut incredere, incat nu-si mai pot permite o suferinta similara, si inconstient evita apropierea emotionala, desi si-o doresc foarte mult-.
5. La nivel societal, singuratatea ar putea fi foarte accentuata intr-un sistem dictatura (nu-mi pot imagina calitatea relatiilor in Coreea de Nord unde nimeni nu poate avea incredere in nimeni), sau intr-un sistem care incurajeaza individualismul si materialismul.

Pe baza acestor informatii, dna ministru Crouch ar putea investi masiv in programe nationale de imbunatatire a relatiilor. In scoli, companii, institutii, comunitati. Cursul despre relationare ar fi obligatoriu din primul an de scoala.
Ar subventiona participarea la grupuri de terapie si grupuri de suport pentru persoane singure.
Ar crea programe educationale despre efectele singuratatii si izolarii.
Ar numi persoane responsabile cu singuratea pentru cartiere/strazi/comunitati.

Este poate cea mai importanta misiune, cea a doamnei Crouch, aceea de a reda oamenilor increderea in oameni. Implica schimbari masive de paradigma la nivel individual si societal. Este un proces indelungat, o etapa viitoare a parcursului evolutionist, la fel de importanta poate ca achizitia limbajului.

Give me hope, Mrs. Crouch, give me hope!